Biblioteca de vise
De Raluca DONCIU
În 14 februarie se sărbătorește, pe lângă Ziua Internațională a Cărții Dăruite, și Ziua Iubitorului de Bibliotecă. În Statele Unite luna februarie este în întregime Luna Națională a Bibliotecilor.
…
Despre Ziua Internațională a Cărții Dăruite
Deși așa este numită oficial în România, la nivel internațional nu cartea este sărbătorită, ci actul de a dărui, este Ziua Dăruirii Cărții. Această zi este dedicată insuflării dragostei pentru lectură, mai ales în rândul copiilor, și preocupării ca și copiii fără posibilități financiare să aibă acces la cărți. Promovează deci bucuria lecturii și generozitatea.
Prima dată a fost sărbătorită în Marea Britanie în 2012, după ce a fost sesizată o lipsă acută de cărți la copiii din zonele defavorizate. Acum este sărbătorită în peste 44 de țări, în șase continente. În locul unor evenimente grandioase, Ziua Dăruirii Cărții ne încurajează să dăruim o carte unui copil.
Cărțile sunt extrem de puternice. Ne pot transporta în alte lumi, ne învăță lucruri noi, ne inspiră, ne fac să râdem sau să plângem. Cu siguranță cele mai dragi amintiri din copilărie sunt legate de poveștile pe care le citeam sau care ni se citeau seara înainte de culcare.
Mai mult decât orice altă formă de media, cărțile sunt fundamentale în dezvoltarea limbajului unui copil. Copiii încurajați să citească își dezvoltă vocabularul într-un ritm mai rapid. Cărțile îi dezvoltă copilului gândirea critică și inteligența emoțională. Imaginația unui copil e hrănită atunci când el poate experimenta lumi diferite prin paginile unei cărți.
Cum poți sărbători această zi?
Evident, poți dărui o carte unui copil. Dacă nu cunoști niciun copil căruia să-i faci această bucurie, poți combina sărbătoarea aceasta cu Ziua Iubitorului de Bibliotecă și să donezi o carte pentru copii bibliotecii de lângă tine, bibliotecii unei școli, a unui spital, a unei case de tip familial etc. Pentru ca și alți mici iubitori de bibliotecă să aibă acces la cărți valoroase pentru dezvoltarea lor.
Mai multe despre Ziua Iubitorului de Bibliotecă
În această zi ne amintim că bibliotecile sunt locuri în care ne pierdem într-o idee pe care o urmărim, găsim aventuri în paginile unei cărți, descoperim informații despre ceva ce ne pasionează, găsim un refugiu liniștit în care să studiem, întâlnim comunități de oameni cu pasiuni comune sau primim ajutor când căutăm ceva ce vrem să cunoaștem. Acestea și multe altele sunt motive să ne arătăm dragostea pentru biblioteci în 14 februarie. Tema acestui an este exact ”Arată-ți dragostea” și puteți face asta vizitând bibliotecile, implicându-vă în întreaga viață culturală a unei biblioteci și, de ce nu, urmărind paginile bibliotecilor în social media și oferindu-le feedback și sprijin virtual.
…
Cartea pe care v-o recomand
Dacă Ziua Internațională a Cărții Dăruite este de fapt dedicată copiilor, dar azi sărbătorim și dragostea, de ce să nu vă prezint o carte despre iubirea dintre părinți și copii?
”Ghici cât de mult te iubesc”, scrisă de Sam McBratney, ilustrată de Anita Jeram, pe care o găsiți la Biblioteca Județeană aici: https://bibliotecamm.ebibliophil.ro/ghici-cat-de-mult-te-iubesc.
Este cartea mea preferată dintre toate cărțile pe care le-am citit copiilor mei în ultimii aproape 13 ani. Nu știu ce aș fi simțit citind această carte înainte să fiu mamă – mi s-ar fi părut, probabil, drăguță. Însă anii trecuți copiii mei deja zâmbeau îngăduitori și iubitori de câte ori mă pregăteam să le-o citesc, pentru că știau că spre final vocea îmi va tremura de efortul de a nu plânge, și textul îl voi spune din memorie pentru că ochii îmi vor fi înlăcrimați. De prea multă dragoste și emoție, de cum conștientizam în acele momente cât de mult îi iubesc, dar și cât de mult mă adoră ei pe mine. Și cum totul se încheia cu îmbrățișări strânse și declarații pasionale, merita ”efortul” emoțional.
Nu-mi dau seama exact ce mă emoționa cel mai tare, cred că faptul că ultima replică tatăl-mama iepure (ar putea fi orice vrem noi să fie, îl/o cheamă Căstănuță-cel-Mare) o șoptește când puiul i-a adormit în brațe, chiar dacă acesta nu-l mai aude.
Dar mai există o explicație, în care poate vă veți regăsi. În 2009 când am devenit eu mamă nu prea se găseau informații despre creșterea copiilor cu dragoste, cu respect. Copiii trebuiau dresați, iar dacă nu făceai asta erai o mamă nepricepută, judecată de cei din jur, și slăbiciunea ta cu siguranță urma să se răsfrângă asupra viitorului copilului, pentru că nu l-ai crescut spartan. Instinctele mele erau ascunse, dar tot nu reușeam să îmi imaginez să-mi fac copilul să sufere pentru a-i demonstra ceva, sau să-l las să plângă pentru a-l dresa că nimeni nu vine să-l ajute. De când s-a născut primul meu copil și m-a privit ca și cum aș fi întreaga lui lume, cu totală încredere și iubire, l-am tratat ca pe o ființă egală mie, ca pe cea mai prețioasă ființă.
Așa că într-o lume în care orice persoană întâlnită pe stradă îmi spunea că-l învăț rău că-l țin în brațe, recunosc că m-a emoționat să-l văd pe Căstănuță-cel-Mare cât de natural îl ia în brațe pe Căstănuță-cel-Mic atunci când acestuia i se face somn. Fără dat ochii peste cap și reproș. Că doar toate căstănuțele-cele-mici sunt atât de ușoare! Când eu am dat de informații care mi-au demonstrat că fac bine că-l iau în brațe și că îl ajut să se dezvolte la maximul lui potențial în această lume dacă îi sunt alături când e supărat sau când vrea să doarmă, brusc totul mi s-a părut ușor. Până atunci, dacă lăsam vorbele celor din jur să ajungă la mine, bebelușul meu îmi părea greu în brațe. După ”revelație” mi-am dat seama că noi părinții ne plângem că sunt grei, dar poate mergem apoi la sală și ridicăm din proprie inițiativă 5-10 kg. Doar ideea că ”se-nvață-n brațe” ne face să ni se pară copiii noștri grei. Teama că nu-i creștem cum trebuie. După ce am citit că e ideal ca cei mici să fie ținuți la piept cât de mult, am ajuns să dansez cu el de câte ori se cerea la mine în brațe, de drag ce-mi era că a știut el să ceară insistent să-i ofer ceea ce avea nevoie.
Așadar pentru mamele care voiau să-și asculte instinctele într-o lume dornică de independență forțată, cartea aceasta era un balsam. Ne regăseam în ea, în calmul, respectul, atenția și răbdarea cu care Căstănuță-cel-Mare vorbea cu puiul său. Chiar dacă nu reușeam mereu, așa voiam să fim. Poate pentru prima dată un părinte ca noi, fie el și iepure, nu era luat în derâdere sau criticat. Mă exprim la trecut pentru că eu cred și sper că, 13 ani mai târziu, informațiile despre importanța creșterii copiilor cu dragoste necondiționată și respect sunt la îndemâna oricui. Iubiți-vă copiii până sus la lună ȘI ÎNAPOI!
