Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare
În urmă cu aproape două decenii făceam cunoștință cu frumusețile ținuturilor nordice participând la un pelerinaj prin Danemarca, Suedia și Norvegia. Eram „călători dedicați” pe urmele Sfintei Brigitta dar interesul dominant a fost cel documentar – cognologic. Intrasem într-o lume de o cu totul altă factură. Frumuseți sălbatice coexistând cu excelente modernități urbanistice, dar mai ales… clarificări lingvistice. Da, așa este, pentru că simpla sintagmă „țara fiordurilor” nu spune nimic prin sine dacă n-ai „trăit” cu ochii tăi aceste intruziuni de relief. Or fi străpuns munții teritoriile marine sau, dimpotrivă, marea și-a săpat intrarea în interiorul uscatului? Oricum ar suna ipotezele științifice fiordurile sunt cu adevărat frumuseți răpitoare.
N-o să vă descriu drumurile noastre și ce am vizitat. Această tabletă nu este un decupaj din memorie, de tipul „după douăzeci de ani”. Scopul meu, e sa încerc să-mi definesc mirările și chiar actul mirării în sinea sa. Căci din aceste lanțuri de mirări și ad-mirări nordice
s-a născut dragostea mea pentru aceste popoare. În 2002, când am participat la o conferință internațională pe tema construcțiilor moderne de biblioteci, la Helsinki, am primit în dar o carte despre „bibliotecile nordice”. De la acea vizită, urmată apoi de o săptămână documentară oferită de Excelența Sa Neagu Udroiu, prietenul meu, ambasadorul României în Finlanda, am devenit un adevărat promotor al acestor biblioteci, dar mai ales al modelelor de proliferat pornind de la faptul că „Bibliotecile sunt temelia democrației”. Doar în aceste instituții de tezaur, de stocare și arhivare, de cunoaștere distribuită științific putem găsi cu adevărat postulatul folosirii în comun a resurselor, ideilor și cunoștințelor. Acest adevăr se dovedește în continuare valabil, mai ales aici, în Nordul Europei, în zone reci, dar foarte lucide ale umanității, unde Biblioteca este cea mai importantă instituție a fiecărei comunități. Pot să fie primării fără sedii, biserici fără lăcaș propriu, funcționând în „arce” destinate tuturor cultelor înregistrate în localitate etc., dar nu există oraș, sat, cătun, cartier sau orice altă structură administrativă fără bibliotecă.
Mi-am propus atunci, cu ocazia acestei prime „întâlniri de cunoaștere”, să scriu o carte descriptivă cu un titlul aproximativ „bibliotecile din sfera nordică”. Am început a scrie despre Biblioteca Națională din Oslo, cu cea mai frumoasă carte „Liber cronicarum” (Nürnberg, 1493), cu „Lectionarium Misse”, cel mai vechi document, despre norvegieni ca cei mai avizi cititori de ziare din întreaga lume, despre colecția de muzică românească de la Biblioteca Publică din Valkeakoski, biblioteca din Tampere, bibliotecile de pe Cercul Polar, ludoteci, bebeteci, videoteci etc.
M-am oprit din rațiuni de „suficiență” tipic omenească. Voiam să-mi organizez documentarea și în Islanda, Estonia și Lituania, dar mai ales, constat acum, că m-au captivat alte faceri și prefaceri. Am început a edifica „așezăminte biblio”, „colțuri românești”, „puncte și colecții documentare”, în zone unde românii au ajuns peregrinați nu de interese gnoseologice ci chiar de ontologia vieții. La Budapesta, Viena, Salamanca, Alicante, Coslada, Alcalá de Henares, Chișinău, Glasgow, Krakovia, Montreal s.a.m.d. Pe tot acest traseu am așezat pietre de temelie pentru acest tip de democrație planetară!
Să poți, ca român, să muncești la Limerick, la Algarve, la Torino etc., dar să găsești înțelegere „la cei de acasă” spre a fi sprijinit sufletește. Să nu-ți uiți limba și credința, să-ți crești copiii în dragoste de Neam și Țară, să performezi tradițiile, să cultivi obiceiurile românești bune ș.a. Era ceva fantastic în acest demers, mai asemănător cu „nebunia lui John Nash” decât cu normalitatea managerială, dar pasiunea îți stoarce toate energiile… Unde suntem acum pe acest „drum al trolilor”, în această „epopee Kalevalică” vom vedea și în tabletele următoare.
În urmă cu aproape două decenii, făceam cunoștință cu frumusețile ținuturilor nordice, participând la un pelerinaj prin Danemarca, Suedia și Norvegia. Eram „călători dedicați” pe urmele Sfintei Brigitta, dar interesul dominant a fost cel documentar – cognologic. Intrasem într-o lume de o cu totul altă factură. Frumuseți sălbatice coexistând cu excelente modernități urbanistice, dar mai ales… clarificări lingvistice. Da, așa este, pentru că simpla sintagmă „țara fiordurilor” nu spune nimic prin sine, dacă n-ai „trăit” cu ochii tăi aceste intruziuni de relief. Or fi străpuns munții teritoriile marine sau, dimpotrivă, marea și-a săpat intrarea în interiorul uscatului? Oricum ar suna ipotezele științifice, fiordurile sunt cu adevărat frumuseți răpitoare.
N-o să vă descriu drumurile noastre și ce am vizitat. Această tabletă nu este un decupaj din memorie, de tipul „după douăzeci de ani”. Scopul meu e să încerc să-mi definesc mirările și chiar actul mirării în sinea sa. Căci din aceste lanțuri de mirări și ad-mirări nordice s-a născut dragostea mea pentru aceste popoare. În 2002, când am participat la o conferință internațională pe tema construcțiilor moderne de biblioteci, la Helsinki, am primit în dar o carte despre „bibliotecile nordice”. De la acea vizită, urmată apoi de o săptămână documentară oferită de Excelența Sa Neagu Udroiu, prietenul meu, ambasadorul României în Finlanda, am devenit un adevărat promotor al acestor biblioteci, dar mai ales al modelelor de proliferat pornind de la faptul că „Bibliotecile sunt temelia democrației”. Doar în aceste instituții de tezaur, de stocare și arhivare, de cunoaștere distribuită științific putem găsi, cu adevărat, postulatul folosirii în comun a resurselor, ideilor și cunoștințelor. Acest adevăr se dovedește în continuare valabil, mai ales aici, în Nordul Europei, în zone reci, dar foarte lucide ale umanității, unde Biblioteca este cea mai importantă instituție a fiecărei comunități. Pot să fie primării fără sedii, biserici fără lăcaș propriu, funcționând în „arce” destinate tuturor cultelor înregistrate în localitate etc., dar nu există oraș, sat, cătun, cartier sau orice altă structură administrativă fără bibliotecă.
Mi-am propus atunci, cu ocazia acestei prime „întâlniri de cunoaștere”, să scriu o carte descriptivă cu un titlul aproximativ „bibliotecile din sfera nordică”. Am început a scrie despre Biblioteca Națională din Oslo, cu cea mai frumoasă carte „Liber cronicarum” (Nürnberg, 1493), cu „Lectionarium Misse”, cel mai vechi document, despre norvegieni ca cei mai avizi cititori de ziare din întreaga lume, despre colecția de muzică românească de la Biblioteca Publică din Valkeakoski, biblioteca din Tampere, bibliotecile de pe Cercul Polar, ludoteci, bebeteci, videoteci etc.
M-am oprit din rațiuni de „suficiență” tipic omenească. Voiam să-mi organizez documentarea și în Islanda, Estonia și Lituania, dar, între timp, constat acum, m-au captivat alte faceri și prefaceri. Am început a edifica „așezăminte biblio”, „colțuri românești”, „puncte și colecții documentare”, în zone unde românii au ajuns peregrinați nu de interese gnoseologice, ci chiar de ontologia vieții. La Budapesta, Viena, Salamanca, Alicante, Coslada, Alcalá de Henares, Chișinău, Glasgow, Krakovia, Montreal ș.a.m.d. Pe tot acest traseu am așezat pietre de temelie pentru acest tip de democrație planetară!
Să poți, ca român, să muncești la Limerick, la Algarve, la Torino etc., dar să găsești înțelegere „la cei de acasă”, spre a fi sprijinit sufletește. Să nu-ți uiți limba și credința, să-ți crești copiii în dragoste de Neam și Țară, să performezi tradițiile, să cultivi obiceiurile românești bune ș.a. Era ceva fantastic în acest demers, mai asemănător cu „nebunia lui John Nash” decât cu normalitatea managerială, dar pasiunea îți stoarce toate energiile… Unde suntem acum pe acest „drum al trolilor”, în această „epopee Kalevalică” vom vedea și în tabletele următoare.
Dr. Teodor Ardelean
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare
