De dr. Florian ROATIŞ.
La finele secolului al XIX-lea, mai precis în luna martie a anului 1900, la Bucureşti a avut loc procesul care încheia aşa-numita „Afacere Hallier”, consumată în jurul construirii şi modernizării portului Constanţa.
Guvernul român (conservator) sistase lucrările contractate la 31 martie 1896 cu antreprenorul francez Adrien Hallier [1], întrucât acesta nu se încadrase nici în termenele, nici în sumele convenite şi încetase lucrările, pretinzând compensaţii substanţiale. În procesul cu statul român, A. Hallier l-a angajat pe renumitul avocat Raymond Poincaré, fost ministru, viitor prim-ministru şi apoi preşedinte al Republicii Franceze. Au rămas de atunci cuvintele sale prin care, disperat de obstacolele puse de administraţia română, constata o realitate aflată departe de şi în discordanţă cu rigoarea carteziană: „Que voulez vous, nous sommes ici au portes de l’Orient où tout est pris à la légère, où l’on aime laisser les choses au hasard, comptant sur un revirement au lendemain” [2]. Subtilul jurist a surprins, astfel, un tipar mentalitar al românilor – uşurătatea cu care tratau aceştia lucrurile, întâlnit astăzi în expresia „e bine şi aşa”, prin care capitulăm fatalist în faţa greutăţilor.
Raymond Poincaré definea astfel „altfelitatea” românească, pe care Lucian Boia va încerca să o explice peste mai bine de un secol în cartea sa din 2012, De ce este România altfel? Cuvântul „altfel”, folosit de către cunoscutul demitificator a deranjat şi a provocat o serie de opinii şi luări de poziţii opuse, care s-au constituit apoi în volumul-replică, coordonat de regretatul Vintilă Mihăilescu, intitulat De ce este România astfel?, apărut la aceeaşi editură (Humanitas, 2017). Cele două cărţi nu se exclud, însă, ci ele completează, prin studii şi observaţii pertinente, imaginea istorică şi actuală a României.
Lucian Boia a fost aproape anatemizat pentru raportarea sa critică la excepţionalismul românesc. Aşa s-a întâmplat şi cu alţii care au atentat la imaginea de sine pozitivă a românilor, şi asta începând cu Dimitrie Cantemir. Personalitate de rang european, comparat adeseori cu contemporanul său de mai mare vizibilitate, G.W. Leibniz, cu care nu s-a cunoscut, prinţul moldovean le făcea o caracterizare nu tocmai laudativă compatrioţilor săi [3], caracterizare obnubilată astăzi în exegezele care i se consacră. Cantemir prefera ca în spiritul iubirii de adevăr să-i prezinte pe moldoveni cu defectele lor (nu puţine!), fără a le edulcora, cum îl îndemna iubirea de ţară. El considera că este mai util moldovenilor „să-şi vadă lipsurile, decât să se lase înşelaţi prin linguşiri amăgitoare” [4].
Demersul hermeneutic privind profilul psihologic al poporului român, de la Dimitrie Cantemir la Dimitrie Drăghicescu (1907) şi de la Mihai Ralea (1927) la Daniel David (2017), a relevat, cum era şi firesc, calităţi şi defecte, aşa cum întâlnim la toate popoarele. Doar că distribuţia şi ponderea acestora diferă de la o ţară la alta. În ce ne priveşte, doar abordarea şi cunoaşterea particularităţilor noastre, istorice, geografice, economice, sociale, culturale, religioase, dar mai ales psihologice, ne poate feri de o imagine de sine falsă ca popor şi ca ţară.
În mentalul nostru colectiv predomină o imagine extrem de pozitivă despre români: suntem harnici, ospitalieri, credincioşi, avem un pământ roditor, bogăţii naturale, ţara fiind nu mai puţin decât „Grădina Maicii Domnului”… Este, atunci, România altfel?
Dincolo de orice îndoială, România este altfel, şi aceasta datorită paradoxurilor prin care nu numai că ne diferenţiem, ci ne şi singularizăm, cu siguranţă, în spaţiul european.
Ne considerăm o ţară cu mai multe resurse decât cele din jur şi nu numai, cu oameni harnici, întreprinzători, dar nu avem autostrăzi, spitale suficiente şi moderne, multe şcoli de la sate par de Evul Mediu pentru străinii care le văd (căci noi privim lucrurile cu lejeritate, vorba lui R. Poincaré). Paradoxal, motivăm de 2-3 decenii lipsurile, starea precară a sistemului medical, a învăţământului şi a culturii (şi nu numai!) prin lipsa banilor! Cu o consecvenţă stupefiantă, orice guvern nou instalat clamează lipsa fondurilor, după ce s-au promis salarii şi pensii decente, autostrăzi ş.a. Televiziunile de ştiri calculează, la fiecare sfârşit de săptămână, de patru ani pensiile de 800-1000 de lei, evident cu aceiaşi neobosiţi analişti politici (A. Hadăr, Ialomiţeanu, Budăi et ejusdem farinae), ceea ce ar fi comic, dacă nu ar fi vorba de soarta unor milioane de români. Nu este de mirare că o asemenea situaţie ne creează o stare de resemnare cvasifatalistă. Unde sunt bogăţiile invocate mai sus ? Desigur, ni le iau străinii (austriecii, spre exemplu, tăiau pădurile Bucovinei încă din secolul al XIX-lea, cel puţin), iar românii cei harnici lucrează în afara ţării!
Domeniul cel mai minat de paradoxuri este, însă, învăţământul nostru, preuniversitar şi universitar. Ne autoflatăm că avem profesori foarte buni şi elevi olimpici, care ne reprezintă cu cinste la olimpiadele şi concursurile internaţionale, motiv de firească mândrie. Dar, paradoxal, suntem de zece ani pe ultimele locuri din Europa la testele PISA! Ştim ce pretind aceste teste, dar nu-i pregătim pe elevi la modul cerut (european), având 40% analfabetism funcţional. Şi asta în condiţiile în care în şcolile noastre generale există sute de doctori în ştiinţe, fapt imposibil de conceput în ţările occidentale, iar la evaluările anuale (de fapt, autoevaluări!), 99% dintre cadrele didactice primesc calificativul „foarte bine” şi cu acelaşi procentaj este obţinut şi gradul didactic I! [5]. Din păcate, sunt şcoli în care elevi de clasa a VIII-a sau chiar a IX-a nu ştiu tabla înmulţirii şi nici să citească! Lucruri pe care nu le ştim sau le eludăm, aşa cum evităm să recunoaştem că olimpicii cu care ne mândrim îşi bazează succesul pe un învăţământ privat, pe munca în afara orelor la clasă (meditaţii, pregătire cu profesori de elită etc.), părinţii fiind cei care suportă cheltuielile, iar nu statul.
Vorbim mereu de reforme în învăţământul nostru, dar, potrivit adamismului românesc, invocat de Cioran, aproape fiecare guvern şi ministru începe, cu un entuziasm disimulat, o reformă sui generis, rămasă, evident, nefinalizată [6]. Iar dacă avem în vedere că de două decenii învăţământul pedagogic este urmat de absolvenţi (mulţi de la liceele tehnologice cu pregătire derizorie [7]), nu pe criteriul vocaţiei, ci pur şi simplu pentru a obţine un loc de muncă, nu ne poate surprinde faptul paradoxal, neîntâlnit nicăieri în Europa, că în învăţământul românesc avem astăzi aproape 4.000 de cadre necalificate! Iar practica pedagogică este în cea mai mare parte formală, deci ineficientă, când nu lipseşte cu desăvârşire! După mai bine de trei decenii de la aşa-zisa despărţire de comunism, la noi se păstrează un anacronism păgubos: titularizarea pe post, iar nu în învăţământ, un aspect neîntâlnit, probabil, nicăieri în spaţiul european. Odată ajuns titular într-o şcoală, doar in extremis mai poţi fi mişcat, rămânând acolo, teoretic, până la pensie, ceea ce este, desigur, în defavoarea calităţii! Intraţi în învăţământ fără vocaţia apostolatului şi, urmare logică, fără dorinţa de perfecţionare, cei mai mulţi dintre profesori se remarcă prin lipsă de competenţă, ceea ce duce la o exigenţă scăzută [8]. Se afirmă ritos, de mult timp, că profesorii nu sunt suficient de respectaţi (de către elevi, părinţi etc.) datorită salariilor mici (?) şi că rezultatele obţinute la clasă ar fi mai bune dacă ar fi plătiţi mai bine! Un argument facil prin care se motivează lipsa de… motivaţie a cadrului didactic. Nu mărimea (creşterea) salariilor ar rezolva problema calităţii în învăţământ, ci acordarea lor în funcţie de competenţă şi de rezultatele efective, comensurate ştiinţific, iar nu formal. Egalizarea la noi a salariilor doar în funcţie de studii şi vechime, iar nu după rezultate şi condiţii, neîntâlnită pe alte meridiane, produce nu doar nedreptate, ci şi alte efecte nocive. Fiind vorba de rezultate, nu miră pe nimeni faptul că, din miile de contestaţii la examenul de bacalaureat, sunt modificate prin recorectare peste 90%, de regulă în sus, paradoxal, note de 4 sau 5 devenind 8 sau 9! Malpraxis sau corupţie? Şi una şi alta, justificate prin interesul general, urmărit la toate nivelurile, începând cu şcoala, urmând inspectoratele judeţene etc., acela de a avea un procentaj de promovare cât mai mare, spre mulţumirea tuturor, chiar dacă prin fals şi impostură. De fapt, aceasta, impostura, face la noi casă bună cu… excelenţa!
Nu miră pe nimeni numărul mare al şcolilor doctorale, ca şi ritmul accelerat în care ele scot pe bandă doctori în ştiinţe! Dacă în perioada 1900-1989 s-au acordat 1.500 de titluri de doctor în ştiinţe, aproape în totalitate în învăţământul superior, unde titlul condiţiona promovarea şi certifica, în acelaşi timp, o cercetare ştiinţifică, în perioada 1990-2016 a avut loc o explozie de hărnicie, de cercetare, bibliotecile, arhivele, laboratoarele (care?) fiind luate cu asalt de profesori, jurişti, poliţişti, prefecţi, miniştri, parlamentari ş.a., numărul tezelor depăşind 67.000 [9]! Dacă diplomele acordate ar fi avut o acoperire reală, ar fi trebuit să „explodeze” şi cercetarea românească, să ne bucurăm şi să ne mândrim cu zeci de mii de teme tratate, fiecare aducând măcar un grăunte de originalitate! Or, ne plângem de trei decenii de starea precară a cercetării româneşti, cauzată, evident, de lipsa fondurilor. În schimb, dacă pentru societate câştigul a fost aproape derizoriu (multe teze nici nu au fost publicate şi mai multe nici nu pot fi consultate, negăsindu-se în librării sau în biblioteci), titularilor le-au adus posturi, funcţii, salarii mărite, grevând săracul buget al statului neparalel [10].
Un alt paradox îl reprezintă procentul mare al încrederii românilor în Biserică (BOR) şi în Armată. Revenirea, atât de aşteptată, a religiei în spaţiul public după 1989, după decenii de marginalizare, a antrenat o creştere a religiozităţii individuale şi o sporire nemaiîntâlnită a numărului de biserici [11]. La începutul anilor ’90 se simţea nevoia de purificare, inclusiv religioasă, iar religia era sinonimă cu libertatea, astfel că încrederea în Biserica Naţională era mare, în pofida compromisurilor făcute cu statul comunist (a se vedea episodul cu Preafericitul Teoctist, imediat după revoluţie). Românii se declarau religioşi, adică evlavioşi, credincioşi, cu un entuziasm necenzurat unii, cu teama de a nu fi consideraţi comunişti, alţii.
În pofida faptului că doar un român din 6 frecventează Biserica aproape constant (duminică de duminică), rămânem poporul cel mai religios din Uniunea Europeană, în condiţiile avansatei secularizări occidentale. Şi, totuşi, şi la noi se observă un fenomen de erodare a religiozităţii tradiţionale, vizibilă, mai ales, prin implicarea tot mai puternică (uneori deformantă) a mass-mediei (digitale, în primul rând) în transmiterea mesajului religios şi în crearea emoţiei religioase. Dacă în primul deceniu după 1989 circa 85% dintre români îşi declarau încrederea în biserica majoritară (BOR), după 2010 procentajul s-a redus la 58% în 2016, ca, în ultimii ani, datorită fricii induse de pandemie, să crească la aproape 70%. Să reţinem că românii sunt posesorii unei religiozităţi de suprafaţă, exprimate emoţional, iar nu ai unei credinţe teologice profunde. Pelerinajele neîntrerupte la mormântul părintelui Arsenie Boca sau cele anuale, la moaştele Sfintei Parascheva de la Iaşi şi la Mănăstirea Nicula de Sfânta Maria, o dovedesc cu prisosinţă. Dacă subiecţii acestor pelerinaje sunt, de regulă, persoane mai în vârstă, generaţiile tinere, în tot cazul cele care n-au cunoscut ultimii ani ai comunismului, sunt mai puţin atrase de ritualul ortodox şi mai critice faţă de ierarhia bisericească, după cum a relevat tragedia de la Colectiv de la finele anului 2015, când Biserica Ortodoxă n-a arătat suficientă empatie pentru suferinţa familiilor respective, voci defazate ale acesteia acuzând chiar fenomene de satanism! Procentajul mare al încrederii declarate de români în Biserica Naţională, implicit în credinţa ortodoxă, nu este susţinut, însă, de comportamentul lor social. A fi credincios presupune a fi moral, a respecta morala creştină. Or, corupţia extinsă, de care ne plângem de ani de zile, impostura, plagiatele admise cu uşurinţă, minciuna, promisiunile mereu nerespectate, mulţimea de nedreptăţi etc. ne arată că, pentru români, îndemnul christic al iubirii aproapelui nu este apropriat, ci rămâne o simplă expresie.
Dacă imediat după 1989, în urma fraternizării tinerilor revoluţionari cu soldaţii trimişi cu tancurile (şi nu numai) împotriva lor, s-a creat în mentalul colectiv imaginea unităţii dintre armată şi popor, era firească încrederea de circa 67% în instituţia militară, reiterată mereu în sondaje. Armata era, dincolo de poncifele care circulau pe seama stagiului militar, o şcoală sui–generis pentru tinerii noştri care au probat tărie de caracter şi eroism în tragediile care ne-au lovit în 1970 şi 1975 (inundaţii) sau la cutremurul din martie 1977. Ca să nu mai vorbim de contribuţia la adunarea recoltelor din agricultura socialistă, la munca pe şantiere (Metrou, Casa Poporului) etc. După trei decenii, cu o armată redusă – prin intrarea în NATO şi, ca urmare, renunţarea la stagiul militar în anul 2007 – la, probabil, un sfert, cu o înzestrare doar pe hârtie (aşteptăm de mult timp fregate franceze şi aeronave americane), este paradoxală menţinerea aproape la aceeaşi cotă a încrederii nutrită în armata noastră! Să nu uităm nici căderea în derizoriu a uniformei şi a gradelor militare [12], prin acordarea acestora nu celor care au slujit cu abnegaţie şi onoare sub arme, ci unor civili şi militari propuşi de partide, nu numai fără merite, ci şi prin eludarea sau încălcarea legislaţiei în vigoare. Dacă până în 1989 armata noastră, la mărimea de atunci, avea circa 30 de generali, numai în 2020 şeful statului „a făcut” 37 de generali! Avem peste 1.000 de generali (mai mulţi, probabil, decât are armata SUA), dintre care 175 generali activi! Cu ce se ocupă ei, oare, în ţară, de vreme ce, aflat pe câmpul de luptă, adică în Afganistan, Nicolae Ciucă îşi redacta teza de doctorat (iunie 2002-ianuarie 2003), pe care o va susţine în iulie 2003? N-a avut la dispoziţie, precum Gabriel Oprea, bibliotecile din ţară, ci doar două teze de doctorat şi două cărţi publicate, din care a plagiat între două ieşiri în faţa trupelor!
Este un fapt de experienţă, deci recunoscut, că la noi a înflorit cultura plagiatului, brigandajul intelectual cunoscând cote alarmante. Dacă însă plagiatele, care au pus sub semnul întrebării seriozitatea şi credibilitatea lumii academice, au relevat frăţia întru impostură dintre conducătorii de doctorat şi doctoranzii lor, în urmă cu zece ani se năştea, la noi – fapt iarăşi unic în casa noastră europeană – ceea ce s-a numit jurnalistic „frăţia penal-academică” [13]. Din milă pentru aproapele nostru, infractorul, ajuns, în sfârşit, adică după lupte seculare, cum ar zice marele Caragiale, duse de justiţia română, la locul cuvenit (nu cu venit!), inventivitatea românească a zămislit Legea nr. 254/2013, care, la art. 96, alin.1, litera f, prevedea reducerea pedepsei cu 30 de zile pentru fiecare lucrare ştiinţifică concepută (scrisă) după gratii [14]. Se aveau în vedere, desigur, condiţiile de studiu şi de cercetare optime pe care le ofereau puşcăriile din România, înzestrate cu biblioteci mai dotate decât cele din oraşele noastre care se plâng (obicei românesc!) mereu de lipsa banilor pentru achiziţia de carte. În realitate, a fost nevoie doar de câteva cărţi, alese de înşişi coordonatorii universitari ai lucrărilor, pe care le-au plagiat (convinşi că aplică vorba „cărţile din cărţi se fac”!) cu o viteză de invidiat de cei care, în deplină libertate, publică o lucrare ştiinţifică după câţiva ani de muncă, dar cu adevărat intelectuală. Exemplele preluate din cartea Melaniei Cincea, dar regăsibile şi pe Internet, sunt stupefiante.
Aproape în toate cele circa 50 de penitenciare din România, de la Colibaşi la Gherla şi de la Pelendava la Poarta Albă, începuse încă în 2012 [15] o febrilă activitate ştiinţifică, materializată în câteva sute de lucrări (doar în anul 2015 au fost scrise şi publicate 338 de studii!), care au îmbogăţit zestrea ştiinţifică românească. Doar că marea majoritate a acestora nu sunt truvabile, nu doar în librării sau în bibliotecile mari, dar nici în depozitele legale şi, ca atare, nu pot fi consultate spre a ne înţelepţi pe cei doritori. O scurtă privire asupra lucrărilor scriitorilor-puşcăriaşi învederează o stimabilă hărnicie. Astfel, omul de afaceri craiovean, Dinel Staicu, cu formaţie de agent de poliţie, din februarie până în septembrie 2015 a scris opt lucrări (despre piaţa de capital, barterul fiscal, economia fiscală de piaţă etc.), surclasându-l pe Adrian Năstase, fost prim-ministru şi profesor la patru facultăţi în acelaşi timp, care a reuşit să scrie doar trei cărţi în anul 2014. Dorinel Mucea (?), bine coordonat de către Mireille Rădoi şi de alţi câţiva, a scris din martie şi până în august 2015, adică în 5 luni, 7 lucrări. Campionul absolut al vredniciei puşcăriale este, însă, Dan Voiculescu, autor a 11 lucrări scrise şi publicate în perioada octombrie 2014-decembrie 2015 [16]. Cei aproape 200 de scriitori cazaţi în penitenciare şi-au descoperit subit nebănuite capacităţi intelectuale şi au produs, într-un timp record, de neconceput pentru orice minte raţională, o adevărată maculatură: lucrări fără bibliografie (unele), fără note de subsol (altele), compuneri şcolăreşti, fără relevanţă ştiinţifică, teme banale etc. Simpla trecere în revistă a unor titluri de lucrări „ştiinţifice”, având girul unor universităţi [17] cunoscute, precum Universitatea din Bucureşti, Universitatea „Babeş-Bolyai” (Cluj-Napoca), Universitatea „Lucian Blaga” (Sibiu), Universitatea „Al. I. Cuza” (Iaşi), Universitatea Politehnică Bucureşti etc., relevă comedia jucată în penitenciarele din spaţiul mioritic timp de mai bine de patru ani. Astfel, Dorday Paul Richard a publicat în anul 2013 cartea Axa conducătoare. Coordonarea interioară. Transcendenţa. Reabilitarea infractorului; Enea Aurel este preocupat de Evoluţie & Creaţie (2015), Anton Olimpiu Aurel ne oferă sfaturi pentru creşterea bovinelor, dar şi a chinchilelor, iar Gheorghe Copos ne delectează cu Alianţe matrimoniale ale principilor români din Ţara Românească şi Moldova, scrisă în septembrie-octombrie 2014, sub coordonarea unui cunoscut istoric – Stelian Brezeanu.
Faptul că un fenomen de o asemenea amploare, evidenţiind complicitatea dintre cadre universitare, judecători, directori de edituri (unele binecunoscute, precum Sitech, Aius Printed, Saeculum I.O. etc., altele fără vizibilitate, dar având girul CNSIS, precum Bren, Estfalia, Zigoto ş.a.), funcţionari din Administraţia Penitenciarelor etc. nu a trezit nici suspiciuni, nici interesul măcar al elitei intelectuale denotă dispreţul faţă de reguli şi de legi, adică uşurătatea şi fatalismul, trăsături prezente în profilul psihologic al poporului român.
Luate la un loc, toate paradoxurile semnalate aici minează, încet, dar sigur, edificiul nostru identitar, afectând destinul pe care ni-l dorim [18]. Ele adeveresc, din păcate, nu numai constatarea lui Raymond Poincaré, ci şi dezolarea din cuvintele lui George Bacovia: „O, ţară tristă, plină de umor”!
Note de susbsol:
[1] Vezi mai pe larg despre acest subiect articolul „Afacerea Hallier în dezbaterile parlamentare şi presa vremii”, de Valentin Ciorbea în Istoria – o meditaţie asupra trecutului. Prof. V. Cristian la a 65-a aniversare, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2001, pp. 341-350.
[2] „Ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului, unde totul e luat în uşor, unde oamenilor le place să lase lucrurile la voia întâmplării, scontând pe un reviriment în ziua următoare”. Fraza a făcut „carieră” datorită lui Mateiu I. Caragiale, care a preluat-o şi a pus-o drept motto la binecunoscutul roman Craii de Curtea Veche, apărut în anul 1936. Apud Angelo Mitchievici, Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007, p. 249.
[3] A se vedea capitolul al XVIII-lea, intitulat „Despre obiceiurile moldovenilor”, din mai mult citata decât citita Descrierea Moldovei.
[4] Nu e mai puţin adevărat că D. Cantemir îşi concepea Descrierea pentru Academia din Berlin şi nu voia să fie interpretat de străini ca fiind subiectiv.
[5] Autorul acestor rânduri a fost, pe rând, director adjunct de liceu tehnologic, director de colegiu, inspector general adjunct şi, timp de opt ani, director al Departamentului pentru pregătirea personalului didactic la o universitate. În cei opt ani, din cei peste o mie de profesori prezentaţi la gradul didactic I, doar la patru le-au fost respinse lucrările (una plagiată), iar trei cadre au luat nota 9 la lucrarea de grad. În rest, numai note de 10!
[6] Sceptici cum suntem după atâtea eşecuri, credem că şi proiectul România Educată al Preşedintelui Klaus Iohannis va rămâne o promisiune nobilă şi frumoasă!
[7] Spre exemplu, la specializarea Filosofie se înscriu absolvenţi de licee tehnologice, din programa cărora filosofia a fost eliminată de ministrul – filosof Andrei Marga în anul 2000.
[8] Dovadă ploaia de note şi medii de 10 din semestrul I al anului şcolar 2021-2022, deşi ne-am confruntat cu greutăţi datorate pandemiei de covid.
[9] Vezi Emilia Şercan, Fabrica de doctorate sau Cum se surpă fundamentele unei naţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017, pp. 62-65.
[10] A se vedea în cartea Emiliei Şercan cazul, deloc singular, al lui Gabriel Oprea. Devenit doctor în drept cu o teză plagiată – căci nici conducătorul său ştiinţific, precum cel al lui Victor Ponta, nu i-a amintit de necesitatea ghilimelelor – în ianuarie 2001, este numit în august acelaşi an profesor universitar, fără vechime sau lucrări publicate şi, cu aceeaşi viteză, în 30 octombrie 2002 devine şeful Scolii doctorale înfiinţate în trei săptămâni la Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, într-un domeniu inventat, fără legătură cu vreo ştiinţă: ordine publică şi siguranţă naţională! Şi, cum suntem în secolul supervitezei, în 15 ani, sub oblăduirea sa au fost susţinute 287 de teze, dintre care unele declarate ca fiind plagiate. Cu atâţia doctori în această neştiinţă, ne putem simţi în ordine şi în siguranţă. Ibidem, pp.73-80.
[11] În 15 ani (2000-2015), s-au construit circa 200 de biserici anual, în timp ce s-au desfiinţat aproape 21.000 de unităţi de învăţământ, iar numărul de spitale a stagnat. A se vedea Vintilă Mihăilescu (coord.), De ce este România astfel?Avatarurile excepţionalismului românesc, Editura Humanitas, 2017, pp. 149-150.
[12] Se cunoaşte cazul lui Ilie Năstase, care se acoperă de penibil prin modul în care poartă uniforma de general, prin comportamentul său de rebel şi prin limbajul vulgar, devenit copie palidă şi în negativ a marelui tenismen care a fost.
[13] Vezi dosarul acestei funeste fraternităţi în cartea jurnalistei Melania Cincea, Frăţia penal-academică. Cercetarea ştiinţifică din penitenciarele României: o investigaţie jurnalistică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2018.
[14] Ibidem, p. 12.
[15] În urma publicării Deciziei nr. 619 din 2011 cu privire la organizarea muncii persoanelor private de libertate din unităţile aflate în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Ibidem.
[16] Ibidem, pp. 94-96.
[17] În realitate, aşa cum reiese din investigaţia Melaniei Cincea, universităţile s-au derobat, mimând inocenţa şi declarând implicarea în nume personal a cadrelor didactice în deşănţata impostură a cărţilor „scrise” în puşcării.
[18] Deocamdată ar fi bine dacă am reflecta la concluziile cercetării ştiinţifice de nivel academic a lui Daniel David, potrivit căreia noi, românii, „ne credem nu cum suntem, ci cum am putea să fim”. Cercetarea mai relevă faptul că potenţialul intelectual de care dispunem (de inteligenţă şi creativitate) ne-ar permite să fim aşa cum ne proiectăm, dar ne împiedică instituţiile noastre inadecvate, dovadă fiind realizările românilor pe alte meridiane. Vezi Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, Iaşi, 2015, în special pp. 297-319.
„Bibliotheca septentrionalis” nr. 57, decembrie 2021
- Revista poate fi citită în format PDF: www.bibliotecamm.ro/septentrionalis/revista_bs_57(2021).pdf
Redacția:
- Redactor-şef: conf. dr. Florian ROATIŞ
- Redactor-şef adjunct: Laviniu ARDELEAN
- Redactori: Gabriel STAN-LASCU; Csilla TEMIAN; Ioan NEAMŢIU
- Tehnoredactare şi copertă: Gabriel STAN-LASCU
Revista Bibliotheca Septentrionalis nr. 57 (2021). Deschide PDF
Online „e-Bibliotheca septentrionalis”
Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare – ROMÂNIA
