La Vişeul de Sus (II): Valea Vaserului – „Elveţie a Maramureşului”

Travel blog

de Adrian MAN,
Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare,
Webmaster: www.portal-maramures.ro

Vişeul de Sus, la sfârşitul lunii iulie, în perioada când localităţii i s-a conferit titlul de staţiune turistică de interes naţional, a fost vizitat de mii de turişti care se înghesuiau să prindă loc în vagonetele de clasă ale Mocăniţelor. Încât zilnic se suplimenta numărul de trenuri care urcau pe Valea Vaser până la Paltin, staţia terminală pentru circuitul turistic. Însă popularitatea tot mai crescută a Văii Vaserului şi a Mocăniţei nu i se datorează cu aceast prilej – consfinţirea localităţii cu titulatura mult-râvnită, ci se conturează de la începutul anilor 2000, când Mocănița este introdusă în circuitul turistic, şi nu doar pentru folosul industrial, când devine simbol al oraşului şi una dintre cele mai importante atracţii turistice ale Maramureşului, pe lângă Circuitul bisericilor de lemn, Cimitirul Vesel sau Mănăstirea Bârsana. Asociaţia Cele mai Frumoase Sate din România (AFSR) acordă Mocăniţei de pe Valea Vaserului titlul: „Obiectivul Turistic al Anului 2013 în România”, în cadrul unui concurs pentru a stabili care sunt cele mai atrăgătoare locuri din ţară în acel an. ⁽¹⁾

Cum nu am mai fost de foarte multă vreme pe aceste meleaguri, căutam o ocazie oportună să revăd frumusețea Văii Vaserului, cu ale ei piscuri semeţe împodobite cu brazi seculari, calea ferată forestieră cu ecartamentul îngust de 0,76 m, şerpuind de-a lungul cursului sinuos al râului, cu şinele uşor strâmbe, astfel că la fiecare curbă rămâneam cu impresia că mocăniţa (sau drezina) vrea să salte de pe acestea şi să meargă niţel pe lângă…, rar, dar se mai întâmplă!

Am ales o carte care să-mi fie ghid pe aceste tărâmuri feerice, cu peisaje alpine desprinse de pe vederile elveţiene, exact: Valea Vaser – „Elveţie a Maramureşului”, scrisă de Vasile Man. Aşadar, încartiruit la Vişeul de Sus, am decis ca, în loc să merg pe calea progresului, să urc cu celebra locomotivă cu aburi, pusă în mişcare de cărbuni şi lemne, până la staţia Paltin (km 21,6), precum sunt învioraţi turiştii cu mocăniţele (prin scuturare, clătinare, zgâlţâire), mai bine să rămân nonconformist şi să închiriez o şaretă, cum făcea pe la început de secol autorul cărţii şi urca pe Waser! Aşadar, am închiriat o Drezină din Staţia CFF, practic un microbuz, un mini-van cu platforma adaptată pentru calea ferată, de 760 mm. În acest mod am avut posibilitatea să călătoresc până la staţia Miraj (km 35.6), de două ori mai lung traseul, decât cel desemnat turistic, cu Mocăniţa.

Călătorind astfel, pe celebrul traseu-monument istoric al căii ferate forestiere, am avut posibilitatea să oprim unde am dorit: la spitalul săpat în stâncă de către germani în Primul Război Mondial, la tunele, praguri, cantoane! La Şuligu, unde aveau cazarma grănicerii. La Făina, unde am vizitat Capela Elisabeta, și la Cimitirul Militar de la Miraj, fost mausoleu al soldaţilor germani, construit în Primul Război Mondial! Valea Vaser, o feerie, într-adevăr, o „Elveţie a Maramureşului”! Să începem, aşadar cititorule, odată cu primele rânduri din cartea lui Vasile Man, autorul, şi să vizităm ţinutul Văii Vaser, aşa cum l-a descris acesta acum mai bine de 100 de ani:

Ţinutul Vişeului. Ungaria* are multe ţinuturi frumoase şi încântătoare – însă puţine găseşti mai frumoase, mai fermecătoare mai încântătoare ca Valea Vaserului. Localnicii, chiar dacă au văzut această vale, de câte ori o vizitează simt noi şi noi atracţii pentru acest ţinut!” ⁽²⁾

Să ne oprim, pe moment, aşadar, cititorule, şi să căutăm lămuriri, în contextul istoric, la editor. Prin urmare, la notele de subsol găsim următoarea explicaţie: „Comitatul Maramureş în anul 1906 era sub administraţia Ungariei”. Cu alte cuvinte, acţiunea cărţii se petrece pe teritoriul Ungariei. Stupefiaţi, căutând explicaţii la prefaţa ediţiei acestei cărţi, suntem întrucâtva lămuriţi de provenienţa şi istoria acesteia, şi anume: Vasile Iuga de Sălişte, editorul și preşedintele Societăţii culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă”, descoperă într-un anticariat din Cluj-Napoca, în 2004, o carte cu titlul A magyar Sveicz: Máramaros vármegye felső vidékének leirása, scrisă de notarul Vasile Man, apărută  la Vișeul de Sus în 1906. Aceasta a fost tradusă în limba română, cu modificările necesare aduse de către editor, ca să o aducă la realitatea istorică actuală, în condițiile în care, acum un secol, Maramureșul ținea administrativ de Regatul Ungariei (1876-1920), păstrând minunata comparație din titlul inițial. Așadar, să facem cunoștință cu „Valea Vaserului, Elveție a Maramureșului”!

Întrebarea firească ar fi dacă cititorul e interesat să parcurgă acest ţinut, plin de farmec, al Văii Vaserului, ghidat după o carte care de la primul paragraf ne transpune deja într-o „eroare” geografică, în urma contextului geopolitic de la acea vreme? Căutând mai multe informaţii despre această carte, aflăm din prestigioasa lucrare File de cronică: ţinuturile Chioar, Codru, Lăpuş, Maramureş, editată de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, care o menţionează ca fiind primul ghid turistic al Maramureşului, în care face cunoscute zonele turistice ale Vaserului şi Borşei, traseele turistice, locurile de vizitat, hotelurile, preţurile ş.a. ⁽³⁾

Prin urmare, cititorule, avem de-a face cu primul ghid turistic consemnat al Maramureşului! Trebuie să fie o experienţă transfiguratoare să vizităm astfel Valea Vaser, să ne lăsăm ghidaţi de cuvintele autorului, aşternute acum mai bine de un secol, în timp ce le întregim cu imaginea noastră din prezent. Să dăm contur acestui tablou cronoscopic, voiajului pe Valea Vaserului, legănaţi în ritmul cadenţat al roţilor de tren! Dacă e prea mult, vă înţeleg…, nu ştiu, vizitaţi Cimitirul Vesel, pare mai haios decât experienţa noastră transcendentală!

În gara Valea Vişeului – putem găsi oricând o trăsură care, într-o plimbare de trei ore şi jumătate, pe o distanţă de 38 km pe şosea bună ne duce la Vişeu de Sus. Dacă vrem să cunoaştem pe-ndelete ţinutul splendid al „Elveției” române, e necesar şi de dorit să pornim de la Vişeu de Sus cel puţin la ora 5 dimineaţa.

Ca să facem lumină asupra provenienței autorului Vasile Man, am consultat Dicţionarul Oficialilor de stat români din Transilvania: (1368-1918) ⁽³⁾, deoarece funcţiile în stat, pe vremea regimului maghiar, erau înscrise şi evidenţiate cu rigurozitate. Întâlnim mai mulți funcționari juridici cu acest nume, printre care Vasile – vicecomite la 1836, tatăl viitorului comite de la 1860 al Maramureșului, Iosif Man de Şieu (d. 22 ianuarie 1847). Vasile – avocat şi procuror la 1871, căsătorit cu Eugénia Geitner, a fost socrul lui Pop Şimon, latifundiarul în vogă al anilor 1900 din Vişeul de Sus. Sau Vasile – notarul de la 1890, consemnat cu această titulatură și de către Alexandru Filipaşcu în a sa lucrare Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română ⁽⁴⁾, căsătorit cu Iuliana, născută Anderco de Homorod. Fără a mai specula în acest punct, până spre final sper să facem lumină asupra identităţii autorului, prin urmare, propun să mai facem câţiva paşi prin ţinutul plin de farmec al „Elveției” maramureşene. Urcă cititorule, în şareta, mocăniţa sau drezina momentului, să-i dăm bice şi să ne îndreptăm spre sălbăticia Vaserului de altădată:

Dacă vrem să cunoaştem pe-ndelete ţinutul splendid al „Elveției” române, e ncesar şi de dorit să pornim de la Vişeu de Sus cel puţin la ora 5 dimineaţa. (…) După o călătorie de cca 1 oră, 11 km pe şosea bine întreţinută – ajungem la gurile Novăţului. Novăţul, o ramificaţie spre sud-est din Valea Vaserului, este o vale înstinsă, învecinată cu Borşa. În această vale se află pădurea cea mai valoroasă a composesoratului din Vişeul de Sus. (…) În partea dinspre nord, valea este mărginită de muntele Greben – având o înălţime de 840 stânjeni [1594 m] peste nivelul mării, ale cărui coaste abrupte au adăpostit capra sălbatică, o specie dispărută de mult (…).

Spitalul săpat în stâncă de la Novicior

Între timp, de la data apariţiei cărţii şi zilele care au urmat, această zonă a fost transfigurată de momente ale istoriei. În Primul Război Mondial, un spital apare săpat în sâncă, chiar înaintea bifurcaţiei liniei de la Valea Novicior. Spitalul german de campanie, mai degrabă un beci săpat cu multă trudă în stâncă, destinat trierii răniţilor şi acordării primului ajutor, a fost folosit şi ca depozit de muniţie, în cel de-al Doilea Război Mondial. Vizavi, peste cursul râului, se observă două cazemate săpate în versantul abrupt al stâncii.

Cabana Gheorghe Gheorghiu-Dej

La Poiana Novăţ, pe o linie secundară ce se desprinde de calea ferată și urcă vreo 7 kilometri, a fost construită o cabană de vânătoare, în perioada anilor ’50, pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej. În prezent aparține Direcției Silvice, dar este deschisă și pentru turiști.

Deoarece Valea Novăţului e atrăgătoare numai pentru vânători, să ne continuăm drumul pe Valea Vaserului. Drumul până aici trece printre păduri mixte de fag şi brad, iar numai după 14 km ajungem la păduri de brad. Mirosul puternic de brad arată că am ajuns la pădurile cu aer curat din Valea Vaserului, când atenţia dintr-o dată ne este captată de o stâncă, numită Şoimul. Aceasta este o stâncă monobloc cu un volum de câteva sute de mii mc acoperită cu păduri de brazi. În vremurile când împrejurimile Vişeului de Sus erau acoperite cu păduri seculare, încă de acum 60 de ani, în cavernele acestei enorme stânci erau ascunşi râşi – dispăruţi acum în urma vânatului.

Să nu uităm să amintim că la nord de stânca Şoimul se află Valea Glimboaca – unde s-au descoperit zăcăminte de mangan, acestea însă din cauza condiţiilor precare de transport (lipsa de cale ferată) deocamdată nu pot fi valorificate. Urcând după 16 km înspre dreapta, trecem de valea numită lzvoru’ Dracilor, prin care trecerea este într-adevăr foarte periculoasă. Trecerea pe aici este stăvilită de stânci înfiorător de mari şi de cascade, încât chiar turistul cel mai cutezător poate înainta numai riscându-şi viaţa. De aceea românii numesc această vale lzvorul Dracilor.

Pe partea opusă se întinde Valea Coziei până la Muntele Bardău. Muntele Bardău are înălţimea de 852 stânjeni [1850 m] deasupra nivelului mării şi în timpul verii oferă păşuni bogate pentru vite şi oi. Muntele Bardău poate fi admirat după un drum plăcut de 2 km, spre stânga, după ce am trecut de Gura Noviciorului (…).

Spre stânga de indicatorui de 24 km, alungem în Valea Botizului, de pe teritoriul căruia vistieria exploatează o cantitate imensă de brazi, cu ajutorul stăvilarului construit în această vale. Cine doreşte să ştie cum arată un stăvilar simpiu construit din lemn – după o plimbare plăcută de 20 de rninute, poate să-şi facă o idee despre acesta.

Trenurile pentru turişti merg până la staţia Paltin (km 21,6). Pe traseu se mai fac opriri, pentru a se alimenta locomotiva cu apă și cu lemne. La Paltin se face o pauză de două ore, timp în care turiştii pot servi o masă, pe fundalul muzicii tradiționale maramureșene, sau pot face o mică plimbare în zonă, pe un traseu marcat care durează 45 de minute. De asemenea, în această stație este amenajat un muzeu în care se găsesc câteva fotografii cu explicaţii despre istoria şi geografia Văii Vaserului.

Dar să ne grăbim pe Valea Vaserului, deoarece de la indicatorul 28 km valea se lăţeşte şi spre stânga putem ajunge la Şuligu, loc vestit pentru apa minerală acidulată şi puternic feroasă. Apa de la Şuligu ţâşneşte cu zgomot, clocotind, aruncând spumă albă, este limpede ca şi cristalul, incoloră şi inodoră şi are gust plăcut acidulat. La izvor, apa este atât de carbogazoasă, încât nu se poate bea din ea două pahare, unul după celălalt. (…) Izvorul străvechi se află într-un pavilion de lemn – se spune că numele ar fi Izvorul Elisabeta.

Stația Şuligu (km 29,3).

Aici a funcționat o staţiune balneară până în 1940 datorită izvoarelor de apă minerală. Ca o paranteză, un urmaş al familiei Man (sunt mai multe ramuri), dar purtând acelaşi nume, Vasile, a lucrat ca maistru forestier pe Valea Vaserului timp de 40 de ani. Acesta reconstruieşte cu ajutorul subalternilor un foişor din lemn la acest izvor. Timp de generaţii, vizitatori, localnici, muncitori, grăniceri au degustat şi apreciat apa acestui borcut celebru, mai ales în perioada toridă a verii, când apa acestuia, bogat acidulată, mergea de minune la un pahar de vin. Din nefericire, după pensionarea sa, foişorul a fost distrus de intemperii.

Apa acidulată de la Şuligu este printre cele mai eficiente ape medicinale ale ţării, care pentru bolnavii de icter, de ciroză şi pentru anemici este o adevărată binefacere a lui Dumnezeu. Datorită conţinutului mare de acid carbonic însă, consumul este contraindicat pentru pletorici [cardiaci]. În timpul verii, aerul curat şi parfumul de brad au asupra bolnavilor o acţiune fortifiantă şi vitalizantă, aşa încât, aerul şi apa de la Şuligu sunt recomandate bolnavilor de ciroză şi de anemie. (…) La nord de izvoarele Şuligu se poate ajunge pe munţii Şuligu, Botizu, Lostun, Ştevioru şi Comanu, pe coastele cărora putem ajunge la graniţa dintre Ungaria şi Polonia, văi unde turmele de oi şi cirezile de vite pot găsi peste vară păşuni bogate. Ţinutul este înconjurat de dragostea îmbelşugată a binecuvântării creatoare, viaţa localnicilor fiind veselă şi sănătoasă.

Această apă minerală a fost premiată la Viena, prin anii 1900, astfel că a ajuns să fie transportată pe distanţe mari şi în condiţii grele, fiind consumată de însuşi împăratul Franz Joseph al Austriei.

Pe panotajul din apropiere găsim preluat fragmentul cu descrierea cantonului și a capelei, din cartea Valea Vaserului – „Elveţie a Maramureşului”, de Vasile Man

Făina este o colonie creată de vistierie – formată din locuinţele pădurarilor, ale stăvilarilor şi a fierarului, precum şi dintr-un hotel aflat într-o clădire cochetă a vistieriei. Staţionarea şi sejurul la Făina este o adevărată plăcere – mai ales dacă reuşim să gustăm şi din păstrăvii care trăiesc într-un număr destul de mare în pârâurile din apropiere. Se mai află aici şi capela Elisabeta, ridicată în memoria defunctei regine maghiare Elisabeta, ctitorirea căreia i se datorează în mare parte lui Kostenszky Bela, fostul pădurar al vistieriei din această zonă.

Cimitirul Militar de la Miraj

În Primul Război Mondial, Valea Vaserului a fost martora unor lupte sângeroase care au avut loc între trupele germane formate din batalioane de vânători de munte, conduse de generalul Richard von Conta, şi armata rusă, aflată sub comanda mareşalului Aleksei Brusilov. Frământările politice apărute în Rusia la începutul anului 1917, culminate cu revoluţia bolşevică şi, implicit, cu retragerea ruşilor din război, au dus la încetarea focului dintre combatanţi. La 25 iulie 1917 trupele germane finalizează un mausoleu închinat eroilor, care va rezista până la 1929, când în urma unei inundaţii va fi parţial distrus şi apoi abandonat. Cimitirul va fi reconstruit, într-o nouă formă, în anul 2011, ocazie cu care autoritățile au ridicat troițe și au stabilit ca în fiecare an, la 25 iulie, să se ţină parastas de pomenire întru cinstirea celor care şi-au pierdut viaţa, în cele două războaie modiale, pe Valea Vaserului.

Barajul rezervorului de apă de la Măcârlău a fost construit între anii 1887 şi 1898, la confluenţa pârâurilor Vaser şi Ştevioara, pentru a face posibil transportul celor 22.000-32.000 metri cubi de lemn anual, rezultate din exploatarea pădurilor de pe Valea Vaserului. Planul de construcţie al barajului a fost modificat de Pfalz Károly, inginer silvic regal. Coama barajului este de 91 metri, iar rezervorul poate reţine 172.000 mc apă – golirea durează 7 ore. Cheltuielile de construcţie a barajului au ajuns la 116.000 Ft. Pentru umplerea rezervorului sunt necesare 32 ore. Presiunea apei exercitate pe peretele barajului, conform calculelor făcute, se apreciază a fi 1.937.430 kg.

Pornind de la baraj, trecând spre sud prin Valea Măcârlăului, putem ajunge pe muntele Toroiaga, al cărui versant opus ajunge până la Borşa.

Încheiem periplul pe Valea Vaserului, o „Elveţie” a Maramureşului, văzut prin perspectiva autorului Vasile Man şi transpus într-o carte considerată primul ghid turistic al Maramureşului, în care veţi descoperi şi alte amănunte inedite despre comitatul Maramureş, la începutul anilor 1900. De la trasee turistice prin Munţii Maramureşului, descrieri despre ocupaţii şi îndeletniciri ale locuitorilor, menţionări despre locuri şi obiective de o certă valoare istorică, informaţii despre calitatea izvoarelor de ape minerale, până la orarul şi mersul trenurilor sau orarul şi modul de utilizare al birjelor – mijloc de locomoţie facil la acea vreme, recomandări de hanuri şi restaurante pe trasee şi multe altele, concluzionând prezentarea cărţii în opinia autorului: „Conţinutul acestei publicaţii are menirea de a face cunoscute acele ţinuturi încântătoare, favorabile pentru petrecerea vacanţelor, unde orăşenii pot descoperi locuri de veritabilă recreaţie, pe de o parte pentru ca banul să fie cheltuit în ţară, pe de altă parte, pentru că aici ar putea petrece vacanţa în condiţii chiar mai bune decât în străinătate.”

Cartea poate fi împrumutată de la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, fiind prezentă în catalogul online la adresa: https://bibliotecamm.ebibliophil.ro/mon/valea-vaserului-viseu-de-sus-elvetie-a-maramuresului-k4d7pfr8

…

Despre posibila identitate a autorului Vasile MAN

Vasile (Ladislau) Man (1865-1928), notarul din Dragomireşti.

Se naşte în familia preotului Gheorghe Man, consemnat de către istoricul şi scriitorul Ioan cav. de Pușcariu în lucrarea Date istorice privitoare la familiile nobile române (vol. II, 1894) ca descendent al familiei Man de Şieu şi al Iulianei, fiica protopopului Alexiu Anderco de Homorod şi a Anei, născută Mihalyi de Apşa. A fost notar în Dragomireşti şi membru al Despărțământului „Iza” al ASTREI. S-a căsătorit la 23.02.1899 cu Ana Berta, din familia Dan de Apşa (a avut ca naşi de botez pe vicecomitele Vasile Mihalca şi br. Maria Hatfaludy) şi au avut un fiu, Iosif Vasile Man, care va călca pe urmele tatălui său, ca profesie, şi va deveni notar, tot în Dragomireşti. Iosif Vasile a fost arestat de către regimul comunist pentru că ar fi sprijinit grupul de rezistență anticomunistă Popșa, portretul său aflându-se în sala 74, dedicată rezistenţei din Maramureş, la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din Sighet.

Ei bine, dacă numele Anderco vi se pare că rezonează cu arta studiului, a publicisticii, a memorialisticii, jurnalului, aveţi şi motive întemeiate, căci familia aceasta şi urmaşii lor au avut un rol deosebit în viaţa socială, politică, culturală şi religioasă a românilor maramureşeni. Protopopul Alexiu Anderco (1821-1884), realizează o schiţă monografică a localităţii Borşa, ce va apărea în revista Familia a lui Iosif Vulcan în anul 1870.⁽⁵⁾ Ioan Artemiu (1853-1877), considerat o mare speranţă a literaturii române din Maramureş, din păcate mort prematur, va ţine un jurnal cu călătoriile sale, publicat de Nicolae Iorga la 1876. Dintre alţi nepoţi ai lui Alexiu Anderco, remarcabile personalităţi ale Maramureşului, mai amintim pe botanistul şi inginerul silvic Artur Coman, reputat savant ştiinţific, sau Artur Dan de Apșa, ofițer de carieră, decorat de către regele Ferdinand în urma luptelor împotriva regimului bolșevic din Ungaria. Acesta a scris note și însemnări privitoare la campaniile la care a participat în Primul Război Mondial.

Aşadar, am fost înclinat, pe moment, să atribui identitatea autorului acestui Vasile Man, nepot al lui Alexiu Anderco, o familie cu notorietate în rândul intelectualităţii maramureşene şi cu vădită înclinaţie înspre publicistică.

…

Vasile (László) Man (1865-1928), avocatul din Vişeul de Jos.

Continuând lectura în cartea Valea Vaser – „Elveţie a Maramureşului”, autorul nu se opreşte la graniţa Maramureşului astfel că, după ce trece de Pasul Prislop, face ultima relatare la Ţibău, la acea vreme în Bucovina (azi în judeţul Suceava), la o distanţă de 50 de km faţă de Borşa:

Dar să ne vedem de drum. În jos pe creastă, după o călătorie de 2 ore ajungem la graniţa cu … Bucovina şi Polonia [graniţă în anul 1906 – nota editorului] – la Ţibău.

Ţibău este ultima localitate a moşiei lui Papp Simion. Se află Ia o distanţă de 4 km de la Cârlibaba … Este un ţinut deosebit de frumos, păcat că numărul celor stabiliţi aici este foarte mic, dacă va fi străbătut de calea ferată însă, va fi în mod cert un loc plăcut pentru sejururi de vară.

Revenind la acest Vasile Man, consemnat ca şi avocat şi procuror la 1871, dânsul a fost socrul lui Pop Şimon, mare latifundiar în Vişeul de Sus, care deţinea, de asemenea, terenuri în comuna Cârlibaba, de care aparţine şi Muntele Ţibău. Iar autorul, în cazul de faţă, pare foarte motivat să promoveze acest ţinut, pentru potenţialul turistic şi economic, în ipostaza în care s-ar construi o cale ferată. Fiica acestuia, Irina a fost căsătorită cu Pop Şimon timp de 21 de ani. După moartea latifundiarului, Irina va deveni cunoscută ca şi „văduva Pop Șimonoaie”, moştenitoarea unei averi imense. Vă învit să descoperiţi mai multe detalii, despre familia Pop şi ascensiunea pretorului Şimon Pop în rândul celor mai bogaţi maramureşeni, la început de secol al XX-lea, în articolul: Latifundiarul Șimon Pop, personalitate controversată a Vișeului de Sus, la adresa: https://portal-maramures.ro/personalităţi/latifundiarul-simon-pop-personalitate-controversata-a-viseului-de-sus/

Unul din fii avocatului Vasile/László Man, de notorietate, a fost Zoltán (n. 11 martie 1890), ajuns prefect al Maramureșului la 1937. La capitolul dedicat acestuia în cartea biografică Prefecții Maramureșului (1919-2019) ⁽⁶⁾  aflăm un detaliu relevant despre tatăl său, şi anume: „A fost fiul lui Man Vasile (născut în 18 septembrie 1856 la Vişeu de Sus), notar, şi al Eugeniei Gaitner”. Ca atare, avocatul Vaile Man a îndeplinit şi funcţia de notar, ceea ce este posibil, ţinând cont de faptul că în domeniul juridic mulţi dintre practicanţi desfăşurau activităţi adiacente pe lângă cea de avocatură, şi anume de lichidatori, executori sau chiar notari, profesii care se perpetuau de la o generaţie la alta.

De asemena Vasile Man a fost membru fondator al Băncii Maramureşana, înfiinţată la 4 ianuarie 1912 în Sighet. Tit Bud, vicarul greco-catolic al Maramureşului, prezintă numele membrilor fondatori şi de conducere ai băncii nou înfiinţate, lăudând iniţiativa creării unor noi instituţii “menite pentru promovarea binelui comun al poporului român: Pentru posterioritate însemn aici numele membrilor din direcţiunea băncii „Maramureşana”.

Direcţiunea: Simeon Balea paroch în Sapinţia prezide, Dr. Aurel Man advocat în Siget viceprezide, Ladislau (Vasile, n.n), Man advocat in Vişeul de sus, Dr. Coriolan Pop dir. „Bihorenei” din Oradea-mare, Dr. IIie Mariş advocat in Siget director esecutiv, Augustin Darabanth preot in Biserica-albă, Alesandru Cuza Anderko mare proprictar în Borşa, Dr. Vasile Kindriş adv. in Siget, Dr. George Bîrlea medic in Siget, Dr. Tit Doroş advocat in Siget. ⁽⁷⁾

Ca o paranteză, avocatul dr. Aurel Man a fost fratele lui Vasile Man, notarul din Dragomireşti, despre care l-am considerat întâi ca posibil autor al cărţii Valea Vaser – „Elveţie a Maramureşului”.

Prin prisma acestor interpretări, dar lasând ușa deschisă pentru viitoare cercetări şi analize, este plauzibil ca acest Vasile Man, avocatul din Vişeul de Jos, să fie una şi aceiaşi persoană cu autorul scrierii Valea Vaser – „Elveţie a Maramureşului”, carte considerată primul ghid turistic al Maramureşului, apărută în 1906 la Vişeul de Sus şi republicată de către Editura Societăţii culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă” în anul 2005.

…

Note:

(1). www.romaniadevis.ro/dacia/destinatii-turistice/evenimente/item/obiectivul-turistic-al-anului-2013-in-romania

(2). Temian, Laura; Temian, Lazăr; Băinţan, Valentin; Dragomir, Zamfir; Ardelean, Laviniu; Ardelean, File de cronică: ţinuturile Chioar, Codru, Lăpuş, Maramureş, Volumul I : (din paleolitic până în 1918);  coordonator ştiinţific: prof. dr. Teodor Ardelean, editată de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, Baia Mare, 2014, p. 505.

(3). Lechinţan, Vasile, Dicționar: Oficiali de stat români din Transilvania: (1368-1918), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003, p. 186.

(4). Filipașcu, Alexandru, Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română, Editura Dacia Cluj-Napoca, 2006, p. 156.

(5). Ardelean, Livia, Memoria Ethnologica, nr. 64 – 65, 2017 (An XVII), p. 45 – 49.

(6). Guseth, Klara; Moldovan, Vasile, Prefecții Maramureșului (1919-2019), Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2019, p. 69-70.

(7). Bud, Tit, Date istorice despre protopopiatele, parochiile şi mânăstirile române din Maramureş: din timpurile vechi până în anul 1911, Gherla, 1911

…