Bibliotheca septentrionalis
de Ştefan-Adrian BĂRBULESCU,
bibliotecar, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”
Un eseu pro literatura SciFi/Fantasy având ca exemplu principal trilogia METRO (2033, 2034, 2035), Bucureşti, Editura Paladin 2016, ’18 & ’19, dar şi multe alte titluri.
Un mic, dar foarte important element desparte genul literar beletristic al ficţiunii, la modul general, de acela în a cărui apărare am găsit de cuviinţă să sar, erijându-mă într-un „erou-cavaler-avocat”, ca un Don Quijote literar ce mă simt (şi azi): ştiinţificul, care e în stare să transforme o carte de ficţiune obişnuită într-o operă de o valoare de multe ori subestimată şi, astfel, impropriu tratată de mulţi iubitori de literatură, altfel bună (oricât de relativ şi subiectiv ar suna). A sosit momentul să clarificăm acest aspect, odată pentru totdeauna.
Astfel, genul literar S(cience)F(iction), cât şi frăţiorul dulce al acestuia, Fantasy-ul (denumite în continuare SF&F), se „bucură” nemeritat de situarea nedreaptă într-un con de umbră care-i ştirbeşte masiv din potenţial, din cauza unui set de clişee şi stereotipuri care, oricât ar avea la bază un strop de adevăr, face mult rău, ţinând la distanţă destui cititori care aşa nu vor avea niciodată ocazia să se delecteze cu o multitudine de titluri extraordinare, cel puţin şi cu „modestie” spus.
Nu este deloc mai puţin adevărat că, pe măsură ce te adânceşti în gen/subgen, cărţile devin tot mai de nişă, mai profesioniste, adresându-se unui public format mai degrabă din „cunoscători”, acei versaţi care, odată cu trecerea timpului şi înălţarea muntelui (vrăjit) de cărţi citite, devin tot mai (buni) critici, dar şi greu de mulţumit – iată o lume de sine stătătoare, un „stat în stat” literar, în care doar cei mai buni autori rezistă timpului, una-două alegându-se grâul bun şi rodnic de pleava şi neghina falşilor epigoni ce zadarnic tot încearcă să-i copieze pe cei cu adevărat mari.
Dar să revin, cititorii familiarizaţi mai degrabă cu alte genuri sunt invitaţi călduros, şi pe această cale, aici şi acum, să lase la o parte teama de necunoscut, ignorând mincinoasele cântece de sirenă care vă spun că vă veţi pierde în hăţişul SF&F degeaba şi fără a înţelege nimic. Şi iată de ce, căci răspunsul, salvarea şi găselniţa sunt elementar de simple: cu toţii, cei cu-adevărat consumatori de literatură, iubim cărţile pentru că ele conţin poveşti. Noi, cititorii, iubim cărţile pentru că adorăm poveştile. Şi, chiar dacă pare greu de crezut, unele dintre cele mai frumoase poveşti pe care le-am citit de-a lungul unei vieţi de cititor dedicate exclusiv cititului (scuzaţi redundanţa repetiţiei) au fost, nicicum altele decât poveştile din lumea SF&F. Şi încă un amănunt, chiar şi mai ciudat: nu sunt, n-am fost niciodată un cititor exclusiv şi fanatic al genului – sunt şi eu doar un pionier, un curios, un căutător neobosit după poveşti bune, oriunde s-ar afla ele. Sunt un „stalker”, în viziunea unora dintre autorii menţionaţi mai jos.
Foarte puţine cărţi, titluri şi autori se pretează de fapt (sau reuşesc) în abordarea foarte strictă a unui singur gen sau subgen literar, aspect cât se poate de pozitiv, de altfel. Dar tocmai de aceea uimirea mea rămâne la cote ridicate când aud atât de des cum destule genuri/subgenuri par să-şi păstreze atât de strict target-ul de nişă (ţinta), când este mai mult decât evident că nici măcar descripţia generală nu e definitorie, majoritatea cărţilor reuşind cu succes să se încadreze completamente deodată în mai multe categorii ale marelui, largului câmp al beletristicii. Din păcate, cam acelaşi lucru îl fac şi mult prea mulţi cititori, în momentul în care rămân dedicaţi unui singur fel general de literatură, refuzând fără o motivaţie anume să încerce şi aromele altor „bucătării literare”…
Ba şi mai mult decât atât: genul de faţă a fost dintotdeauna, încă de la firavele şi neobişnuitele-i începuturi, unul experimental – cu atât mai promiţător cu cât ţine, cu tot dinadinsul, să se achite cât mai onorabil de misiunea asumată printr-o abordare multifaţetată, amintind întrucâtva de ideea de bildungsroman, roman epic ori saga.
Scriitorul rus Dmitri Alekseevici Gluhovski (n. 1979) a conceput ideea viitoarei trilogii de pe undeva de la 15 ani, a „copt-o” cam până pe la 18, când i-a dat drumul şi a început s-o scrie în stil modern, mai întâi online (pe propriul website), într-un fel interactiv, comunicând şi colaborând cu fanii cititori. Tot online şi gratuit apare şi partea a doua şi, cum se poartă zilele astea cu acest gen de literatură (SF-ul postapocaliptic), era aproape de la sine înţeles să se transforme şi într-o serie de jocuri video (de tip shooter, în cazul de faţă).
Fără să-l cunosc personal pe autor, tot pot să bănuiesc, în principal datorită vârstei pe care o are, locului (ţării) unde s-a născut şi meseriei pe care o practică, pe lângă aceea de scriitor, şi anume cea de jurnalist de genul celui activ, de teren, care documentează evenimente şi zone fierbinţi ale lumii, că nu e chiar întâmplător (sub)genul literar abordat, iar cunoscătorii vor recunoaşte cu oarecare surprindere, dar şi cu o reală plăcere, mai ales atunci când vor constata că vagele ecouri care se resimt din opera altor doi scriitori pionieri ruşi din domeniu nu alterează prospeţimea şi originalitatea a ceea ce se poate chema deja un clasic: seria-trilogie (fenomen) METRO.
Scriitorii la care fac referire sunt fraţii Arkadi (1925-1991) şi Boris Strugaţki (1933-2012), un „set” avangardist sovietic într-atât de faimos, încât cei doi au ajuns să fie invitaţii de onoare ai unei convenţii SF (WorldCon), şi nu oricare, ci aceea cu cea mai mare vechime din lume, ţinută în Anglia anului 1987, lucru absolut deloc lipsit de importanţă. Cea mai celebră operă a lor este, fără nicio îndoială, Picnic la marginea drumului, genul de capodoperă care e străbătută de la început până la sfârşit de nimic altceva decât viziune şi geniu; ideea cărţii, odată dezvăluită, uimeşte şi nimic mai puţin, în felul în care rămâi (de exemplu) când vezi pentru prima dată cu ochii tăi aurora boreală… Sau ceva de genul, dar aţi prins ideea, bănuiesc.
Povestea din seria METRO pare, la prima vedere, simplă şi cumva are un aer nu tocmai vesel, ba chiar sumbru. Ai zice că nimic bun nu poate să iasă dintr-un rest de lume, atâta cât a mai rămas din ea, odată ce s-a săvârşit; în sfârşit, temerea cea mai mare şi cumplită a umanităţii moderne: războiul atomic, cel nuclear, Sfârşitul.
Dar oamenii supravieţuiesc. E adevărat, doar cu miile din miliarde, dar, totuşi, o fac. Protagonistul primei şi al celei de-a treia părţi din trilogie, Artiom, va deveni, fără să ştie, fără să vrea şi fără s-o ceară, un erou. El şi restul, proveniţi la începuturi de la suprafaţă, ajung în graba mare (odată prăvălită urgia nucleară) în subteranele Moscovei care găzduiesc metroul, care reţea va deveni mai mult decât Noua Moscovă, cât Noua Rusie.
Şi aici, odată cu asta începe, din păcate, aşa cum se va constata în curând, un nou drum al omenirii. Căci, dincolo de povestea principală, ni se aşterne o altă naraţiune trist-constatativă, cu gust de vorbă de duh: oamenii nu se schimbă, ei devin tot mai mult aceiaşi. Ceea ce naşte automat următoarea întrebare: păi şi cine (sau ce?) suntem, de fapt? Răspunsul nu este unul la care ne-am aştepta, dar, mare atenţie, nu e încă totul şi definitiv pierdut. Ceea ce e paradoxal, dar şi reprezentativ pentru natura umană.
Datorită unui element real extrem de bine exploatat al poveştii, şi anume cel al radiaţiilor nucleare, cu nebănuite sau nu întrutotul cunoscute efecte, autorul poate să introducă liniştit şi fără riscul de a „absurdiza” povestea o minimă doză de acel „ceva” întrucâtva supranatural. Şi poate că doar acest aspect, pe lângă cel temporal, fac din întreaga poveste una SF, căci altfel vorbim de fapt despre povestea unei comunităţi supuse anumitor constrângeri datorate unor specifice evenimente care vor fi avut loc la un moment dat, indiferent de voinţa respectivei grupări de oameni.
E o poveste de viaţă, deci. Şi una de moarte. Şi de alegeri. Bune şi/sau rele. Şi de rezultatele acelor alegeri. Urmări, regrete, continuări. E imposibil să te lase rece toate acestea, întreaga poveste, căci e mai mult decât posibil ca pe tine sau pe cei din jur să te/îi regăseşti şi în povestea asta… S-ar putea să nu-ţi placă prea mult cadrul ales de autor, căci e prea urât, rece, străin, înfricoşător (dar nu mai puţin familiar). Dar aşa e şi viaţa, nu? Şi atunci de ce să nu citeşti ceva care să reflecte realitatea mai bine, mai premonitoriu, căci poate aşa, când şi dacă o astfel de realitate îşi va face loc cu bocancii în vieţile noastre (atât de aparent şi relativ) sigure, poate că nu vom fi atât de speriaţi, paralizaţi chiar, de ce turnură neplăcută pot lua lucrurile din jurul nostru.
Cu siguranţă că vor fi destule persoane care îşi doresc de la literatură cealaltă faţetă a monedei, aceea mai idilică, frumoasă, perfectibilă, romantică, roz-bombon, câmpii verzi cu floricele galbene, iepuraşi ţopăind veşnic fericiţi şi happy-endings, că de rele e plină lumea reală, da? Iar asemenea persoane cu greu şi-ar putea dori ŞI de la literatură cărţi reale, adică rele şi negative şi pline de urâţenii – în aparenţă. Cât despre promisul sau aşteptatul happy-end slabe şanse, poate doar un sfârşit mai logic decât râvnit. Dar există un paradox (încă unul, de data asta ciudat de interesant şi) neaşteptat. Oamenii, tocmai pentru că nu sunt inerent, intrinsec şi în totalitate răi, vor găsi în inima răului (sau cea a întunericului) forţe, energii şi raze de lumină şi speranţă, capacităţi, idei şi soluţii pentru a trece, a depăşi vremurile grele. În cele mai întunecate şi dificile vremuri oamenii au găsit resurse pentru a-şi depăşi condiţia, de a nu se afunda toţi şi de tot în cea mai adâncă disperare – doar pentru că viaţa e grea, dură, urâtă, brutală sau cu un decor SF alături. Şi pentru că am reamintit de SF, niciunde nu e mai nimerit ca aici să reamintesc de contribuţiile minunate ale scriitorilor şi scriitoarelor de SF/F care s-au achitat mai mult decât admirabil de misiunea de a arăta că şi-n genuni ne-aflăm speranţa, în viitor şi în decoruri sumbre, triste şi sinistre, lugubre chiar, tot oamenii vor redescoperi lumina şi, odată cu ea, sensul umanităţii, părut aproape pierdut.
Astfel, pe lângă extraordinarele aventuri ale lui Artiom şi ale prietenilor (dar şi duşmanilor) săi dintr-o serie devenită iconică, vă recomand cu cea mai mare căldură să vă extindeţi domeniile literare abordate până acum, lăsând la o parte vechile blocaje stereotipice şi clişeizante care n-au făcut nimic altceva decât să vă răpească plăcerea unor poveşti extraordinare în care doar cadrele sau vremurile alese ar putea fi considerate neobişnuite, dar poveştile, ah!, poveştile vă vor duce până la capătul Universului şi-napoi, într-un carusel ameţitor al imaginaţiei dezlănţuite, fără frontiere, fără jenă, ruşine sau alte măşti ce vor cădea singure, odată cu noile revelaţii care vă aşteaptă.
Lista de autori şi autoare cu eventualele cărţi alăturate este subiectivă şi acoperă vag un câmp mai larg ca preeriile, pampasul şi taigaua luate la un loc, mai adânc decât Marele Canion şi Groapa Marianelor (puse cap la cap!) şi mai înalt decât Everestul pământean + Olympus Mons (Olimpul marţian), mai cuprinzător decât ochiul furtunii de pe Jupiter şi cred că v-aţi prins deja cât de uşor e să mergi, la nesfârşit aproape, cu exemple ale atâtor superlative de pretutindeni… Imaginaţia chiar nu are limite, din fericire (spaţiul, infinit, e ultima frontieră, nu-i aşa?), iar visul de ieri e realitatea de azi şi doar n-o să fim încuiaţii care s-o îngrădim sau limităm, căci doar aşa are mintea omenească puterea de a găsi, cerne şi discerne sensul din nonsens şi ordinea din dezordine.
Vă invit deci pe toţi, cu mic, cu mare, să citim cât mai mult, dar mai ales cât mai variat şi, cei care n-aţi făcut-o încă, să abordaţi cu încredere, răbdare şi entuziasm aceste domenii literare care pur şi simplu nu vă puteţi încă închipui cât de pline de comori sunt.
Lista în cauză este deci oarecum subiectivă şi aleatorie, intenţia rezumându-se la introducerea în acest domeniu, aprofundarea căzând în sarcina fiecăruia, odată ce veţi considera de cuviinţă a merge mai departe. Din păcate, nu pot face menţiuni în ceea ce priveşte literatura română de profil, şi asta numai din cauză că eu personal nu am aprofundat nişa, iar nu pentru că nu am avea reprezentanţi, chiar buni şi cu nimic mai puţin imaginativi. Ignoranţa este personală şi non-subiectivă şi mi-o asum, plus că sper s-o remediez cât de curând.
Exemplificarea de mai jos nu include un subgen care are destule în comun şi cu SF&F, poate din cauza unei tente politizante; dar cu siguranţă nu e ceva ce ar trebui lăsat la o parte – e vorba de distopiile utopice de felul lui 1984 şi Ferma animalelor ale lui George Orwell, Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley, Noi a lui Evgheni Zamiatin, Portocala mecanică a lui Anthony Burgess sau Pianul mecanic a lui Kurt Vonnegut, pentru a spicui câteva.
Astfel, seria de sugestii ar putea începe cu Douglas Adams (Ghidul autostopistului galactic), Arthur C. Clarke (seria Odiseilor spaţiale), Isaac Asimov (seria Fundaţia, Eu, Robotul), Ray Bradbury (Cronicile marţiene, Fahrenheit 451, Omul ilustrat), Orson Scott Card (seria lui Ender), Philip K. Dick (Visează androizii oi electrice?, Omul din Castelul Înalt), Brandon Sanderson (seria Născuţi din ceaţă şi multe altele), Frank Herbert (seria Dune), Stanislaw Lem (Solaris, Ciberiada), Arkadi & Boris Strugaţki (Melcul pe povârniş, Oraşul damnat), Liu Cixin (Problema celor trei corpuri), William Gibson (Neuromantul), George R.R. Martin (seria Cântec de gheaţă şi foc, Regii nisipurilor, Cântec pentru Lya, Peregrinările lui Tuf), Robert Heinlein (Infanteria stelară), Ursula K. LeGuin (Mâna stângă a întunericului, Deposedaţii, Sfâşierea cerului), N.K. Jemisin (seria Pământul sfărâmat), H.G. Wells (Războiul lumilor), John Scalzi (Războiul bătrânilor), Dan Simmons (seria Hyperion), Walter M. Miller (Cantică pentru Leibowitz), Carl Sagan (Contact), Stephen King (seria Turnul Întunecat etc.), Sarah J. Maas (seria Tronul de Cleştar etc.), Cassandra Clare (seriile Instrumente Mortale, Dispozitive Infernale etc.), Andrzej Sapkowski (seria Witcher), Christopher Paolini (seria Eragon), Larry Niven (Tronul Lumii Inelare etc.), Margaret Atwood (Povestea slujitoarei, Testamentele, Anul Potopului), Michael Crichton (Germenul Andromeda, Sfera), Philip Reeve (Maşinării infernale) şi nenumărat de mulţi alţii şi de multe altele… Iertare celor nenumiţi aici, nu e cu intenţie, dar lista ar fi fost cu adevărat IMENSĂ dacă i-aş fi luat pe toţi la rând şi le-aş fi enumerat toate seriile sau cărţile.
Bine-aţi venit în Universul SF&F! Că de plecat…
„Bibliotheca septentrionalis” nr. 59, decembrie 2022
- Revista poate fi citită în format PDF: www.bibliotecamm.ro/septentrionalis/revista_bs_59(2022).pdf
Redacția:
- Redactor-şef: conf. dr. Florian ROATIŞ
- Redactor-şef adjunct: Laviniu ARDELEAN
- Redactori: Gabriel STAN-LASCU; Csilla TEMIAN; Ioan NEAMŢIU
- Tehnoredactare şi copertă: Gabriel STAN-LASCU
