Dimitrie Cantemir teologul

Recomandări

În anul 1973, când se împlineau trei secole de la naşterea lui Dimitrie Cantemir, UNESCO a introdus omagierea lui în programul său. S-au organizat simpozioane, conferinţe, colocvii în ţară şi în străinătate, s-au scris şi publicat cărţi, sute de studii şi articole despre viaţa şi contribuţiile ştiinţifice ale cărturarului moldovean, marcând un moment de vârf al cantemirologiei. La o sută de ani de la iniţiativa tinerei academii române de a-i publica opera – concretizată în 8 volume, între 1872 şi 1901 –, s-au reeditat anumite lucrări ale lui Dimitrie Cantemir şi a demarat o ediţie de Opere complete, sub îndrumarea lui Virgil Cândea, din care au apărut 6 volume până în 1996.

Anul 2023 a marcat două momente legate de numele primului român devenit membru al unei academii străine^[1] – al Academiei din Berlin, în 1714, cu 152 de ani înainte de înfiinţarea Academiei Române – şi anume 350 de ani de la naşterea (26 octombrie 1673) şi 300 de ani de la moartea sa (la Dmitrievka, în Rusia, la 21 august 1723).

Deşi interesul pentru personalitatea şi opera acestui erudit din stirpea titanilor Renaşterii italiene – după cum l-au considerat în secolul 20 exegeţi precum G. Călinescu („un Lorenzo de Medici al nostru”) sau Pierre de Boisdeffre („Pico della Mirandola al românilor”) – nu l-a egalat pe cel din urmă cu o jumătate de secol, bilanţul privind editarea şi exegeza operei lui Dimitrie Cantemir în ultimele două decenii este remarcabil. Trudnica activitate de publicare a operei cantemiriene a fost preluată de la Virgil Cândea (1927-2007) de alţi pasionaţi şi competenţi traducători şi editori precum Dan Sluşanschi, Ioana Costa, Andrei şi Valentina Eşanu şi Vlad Alexandrescu. Aceştia au tradus, respectiv au editat, în ultimii ani, aproape întreaga operă cultural-ştiinţifică a lui D. Cantemir.

De remarcat că, după aproape un secol de la prima traducere a lui Nicodim Locusteanu, în 1928, sub titlul Metafizica, cultura română dispune de două transpuneri din latină în română din principala lucrare filosofico-teologică a lui D. Cantemir – Sacro-Sanctae Scientiae Indepingibilis Imago: una datorată Ioanei Costa (Icoana de nezugrăvit a ştiinţei preasfinte, 2017) şi alta realizată de Vlad Alexandrescu (Imaginea de nezugrăvit a ştiinţei sacrosancte, 2023).

Logica cantemiriană (Compendiolum universae logices institutions) a fost publicată în română în 1995, în traducerea lui Dan Sluşanschi (Mic compendiu asupra întregii învăţături a logicii), şi în 2017, în traducerea Ioanei Costa (Mic compendiu de logică), iar Dan Sluşanschi ne-a oferit renumita Istorie a Imperiului Otoman, în limba latină în 2001 şi în româneşte în 2019 (Istoria creşterilor şi a descreşterilor curţii othmanice sau aliothmanice). În sfârşit, tot Ioanei Costa îi datorăm transpunerea actuală în limba română a lucrărilor Loca obscura in catechisi (Pasaje neclare în catechism) şi Monarchiarum physica examination (O cercetare naturală a monarhiilor) – ambele în 2017, precum şi Curanus (Coranul) în 2018.

Recunoscut în cultura română ca precursor în mai multe domenii – în literatură (prin Istoria ieroglifică), în etică (prin Divanul…), în logică (prin Mic compendiu…), în geografie (prin Descrierea Moldovei), în orientalistică (prin Istoria creşterii…), în filosofia istoriei (prin O cercetare naturală…), Cantemir este revendicat şi de teologie.

Astfel, Antonie Plămădeală îl consideră un „teolog european, teolog de speculaţie, erudit, om de neverosimilă cultură pentru vremea lui”^[2]. Începând cu Divanul, trecând prin Sacrosanctae mai ales, dar şi prin Loca obscura in Catechismi şi terminând cu Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, problemele teologice sunt abordate de Cantemir cu dezinvoltură şi competenţă, probând o bună cunoaştere a acestora şi o familiarizare cu literatura de profil. Relevând ideile teologice expuse de Cantemir în lucrările mai sus amintite, A. Plămădeală îl include într-o istorie a gândirii teologice româneşti dinainte de apariţia „teologilor propriu-zişi”^[3], alături de Neagoe Basarab şi Nicolae Milescu Spătarul, pe care însuşi eruditul Cantemir îi depăşeşte, zicem noi, atât prin amploarea problemelor abordate, cât şi prin adâncimea reflecţiilor sale şi, nu în ultimul rând, prin limbajul său filosofico-teologic.

Filosof al istoriei înaintea lui Giambattista Vico, Montesquieu sau Voltaire, chiar dacă nu de valoarea acestora, D. Cantemir devine istoric şi filosof al religiilor în Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane. Lucrarea a fost tipărită la Petersburg în 1722, precedând expediţia întreprinsă de Petru I în Persia, unde l-a luat şi pe Cantemir spre a-l avea consilier în problemele lumii orientale. Intervenţia lui Petru I a deblocat apariţia lucrării, căreia i se opusese, tergiversând aproape un an publicarea ei, Sfântul Sinod Rus, spre a evita disputele pe care le-ar putea genera cartea. Aceasta deoarece, pe ansamblu, aprecierea lui Cantemir este negativă, considerând religia musulmană o „credinţă rea” şi periculoasă „pentru că la ei rânduielile rele se socotesc drept virtute şi rătăcirile drept răsplătire şi cred că adevărata fericire stă în poftele trupeşti…”^[4].

Cantemir se apropie de credinţa musulmană ca un creştin îndatorat Evangheliilor şi, deci, care respinge prin definiţie o carte „rea” precum Coranul, căruia îi va nega orice caracter relevant. Ineditul, ingeniozitatea – dacă putem spune aşa – lui Cantemir este că el nu-şi mai propune să arate falsitatea, minciuna pe care s-ar baza Coranul, adică învăţătura lui Muhammed, cu argumente creştine, cum au făcut atâţia alţii înaintea lui, ci „chiar cu scrieri ale muhammedanilor sau asemănătoare lor”^[5]. Ca un veritabil lingvist, bun cunoscător al limbii arabe, Cantemir analizează stilul Coranului, spre a pune în evidenţă frumuseţea şi adâncimea limbii arabe utilizate, dovezi, crede el, ale caracterului terestru al învăţăturii lui Muhammed, care nu este altceva decât „o născocire şi o şiretenie omenească”, „născocită cu ajutor diavolesc”^[6].

Mulţi exegeţi ai lui Cantemir au remarcat faptul că apropierea şi raportarea acestuia de (la) religia musulmană nu sunt cele ale unui credincios, el procedând mai degrabă ca un filosof sau gânditor politic. Desigur, viziunea islamului apare la Cantemir „cristianizată”, căci pretutindeni unde are ocazia el foloseşte religia creştină ca termen de comparaţie, de natură să ateste superioritatea ei.

Cantemir însă procedează ca un om de ştiinţă, încercând să-şi atenueze pe cât posibil intruziunea subiectivităţii, relevând şi ceea ce este pozitiv în sistemul valorilor promovate de islam. În primele două „cărţi” ale Sistemului se ocupă de pseudoprofetul Muhammed şi de Coran, în cartea a treia prezintă „apocalipsul muhammedan” – concepţia despre sfârşitul lumii în această religie. Ultimele trei cărţi – dintre cele şase – sunt cele mai consistente, prezentând faţetele necunoscute sau deformat cunoscute în lumea europeană ale islamului. Titlurile lor evidenţiază amploarea demersului cantemirian: „Despre teologia muhammedană”, „Despre religia musulmană” şi „Despre alte rânduieli ale religiei muhammedane”. În cartea ultimă, cea mai eterogenă, Cantemir prezintă amalgamat tradiţiile islamice privitoare la căsătorie şi divorţ, la înmormântare, la diferite secte şi erezii, pentru ca, în final, să se ocupe de ştiinţele muhammedane, între care include şi poetica, muzica, pictura.

Ca şi alte lucrări cantemiriene, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane este o carte neterminată. Scrisă în limba latină, ea a fost publicată în traducerea rusă în 1722, ca să apară în limba română abia peste două secole şi jumătate, în traducerea lui Virgil Cândea. Ea constituie doar primul volum dintr-o lucrare mai amplă, intitulată de Cantemir Despre religia muhammedană şi despre cârmuirea politică a poporului musulman^[7].

Volumul al doilea, după cum rezultă din acest lung titlu, ar fi trebuit să cuprindă şi un tratat politic despre modul de guvernare în Imperiul Otoman. În acel tom pe care-l plănuia, D. Cantemir urma să trateze şi despre multele şi frecventatele – ca nicăieri în lume – „academii, licee şi şcoli speciale pentru tot felul de învăţătură şi ştiinţă”^[8], existente în aproape toate cetăţile turceşti şi în cele aflate sub „sceptrul turcesc”.

Chiar neterminată, cartea lui D. Cantemir a constituit pentru multă vreme o sursă inestimabilă de informaţii, întrucât provenea de la un cunoscător din interiorul islamului.

Despre Dimitrie Cantemir s-a scris mult şi competent, frumos şi penetrant, dar poate că nimeni nu a surprins mai adecvat personalitatea proteică a prinţului-filosof decât poetul-filosof Lucian Blaga. Pentru acesta, D. Cantemir reproduce „în dimensiuni mai locale şi în condiţiile Răsăritului nostru” efigia lui Leibniz^[9], opera sa echivalând „cu aceea a unei întregi societăţi literare şi ştiinţifice”^[10]. Ce poate fi mai onorant pentru gânditorul nostru (şi pentru noi!) decât alăturarea numelui său alături de cele ale lui Leibniz, Voltaire, Schelling sau Soloviov făcută de Blaga? În sfârşit, este reconfortant să medităm la cuvintele acestui fin metafizician care a fost L. Blaga – deşi el însuşi le consideră doar o „ipoteză pentru jocul plăcut al fanteziei”: dacă la Stănileşti ar fi fost învinşi turcii, ar fi urmat „o domnie a casei Cantemir” care „ar fi grăbit… cu cel puţin o sută de ani renaşterea politică şi culturală a poporului român”^[11].

********

[1] Al doilea va fi Victor Babeş, ales membru al Academiei de Medicină din Paris la 26 iulie 1892.

[2] Vezi Antonie Plămădeală, „Dimitrie Cantemir, teologul”, în Dascăli de cuget şi simţire românească, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1981, p. 249.

[3] Ibidem, p. 242.

[4] Dimitrie Cantemir, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane. Traducere, studiu introductiv şi comentarii de Virgil Cândea, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, p. 36.

[5] Ibidem, p. 98.

[6] Ibidem, p. 100.

[7] Cf Virgil Cândea, Studiu introductiv, în op. cit., p. X.

[8] Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 456.

[9] Lucian Blaga, Izvoade, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 272.

[10] Ibidem, p. 274.

[11] Ibidem, p. 279.

*****

*Text publicat în Bibliotheca Septentrionalis – Revista Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” Baia Mare, an XXXI, nr. 2 (61), decembrie 2023, p. 3.

La mulți ani și spre noi împliniri!,

vă urează
Redacția „e-Bibliotheca septentrionalis”
Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare – ROMÂNIA
https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/

 

 

 

Sursa: Blogul e-Bibliotheca septentrionalis.