Am intrat în câmpul muncii la 1 iulie 1972, ca redactor la ziarul județean „Năzuința” Sălaj, înființat în 1968, odată cu reforma administrativă a țării. După circa 2 ani, din rațiuni complicate, am ajuns muncitor, adică un „individ” care făcea parte din „clasa conducătoare” în România acelor ani. Mă bucur și azi că timp de mai bine de trei ani am lucrat în producție la ICEE Zalău, unde „atmosfera industrială” era elevată, superioară, modernă. A urmat stagiul cognologic de la Liceul Industrial Nr. 6 Baia Mare, unde am fost angajat ca bibliotecar, dar am excelat pe toate planurile. Până în ziua de azi cele trei „stagii” îmi par „inițiatice”, contribuind decisiv în formarea și evoluția mea, complexă și dialectică. Toată viața m-am considerat „ziarist”, prin curiozitate, instinct hermeneutic, atitudine tranșantă; m-am îndrăgostit de industria noastră națională, pe care am cunoscut-o până în toate detaliile, aproape de nivelul marilor decidenți din… Comitetul de Stat al Planificării și pe care, prin anii 1993-1996, am și … coordonat-o, prin efectele funcției de Președinte al Comisiei de Privatizare din Senatul României; iar biblioteca a devenit „stagiul princeps”, marcându-mi definitiv evoluția sub semnul lui Homo doctus.
Celelalte etaje din carieră au fost într-un fel sau altul amprentate de aceste prime trei etape formative. Îmi aduc aminte ce minunate „deplasări în județ” făceam în anii ’85-’88 cu președintele Consiliului Județean al Sindicatelor, Costan Dobrican, un om cu o cultură poliedrică și polifonică (zic polifonică, deoarece pe bancheta din spate a mașinii sale de serviciu mi-a interpretat sute de arii din opere și operete!), dar și cu o viziune realistă în acel interval sensibil în care trebuia să mimeze și preocuparea pentru „organizarea întrecerii socialiste în întreprinderi”, dar și să discute direct cu președinții de sindicat sau cu conducătorii economici și să-i sprijine concret în rezolvarea dificilelor probleme ale aprovizionării, desfacerii, productivității, exportului.
Într-un astfel de moment încărcat de tensiuni veritabile dintre „obligații” și „posibilități” l-am cunoscut la CPL Sighetu Marmației și pe ing. Gheorghe Iancu. La acea vreme performanțele sale manageriale asigurau existența materială a peste 5.000 de familii din Maramureșul istoric, judecând după cei peste 8.000 de salariați. Costan Dobrican era prieten cu Gheorghe Iancu și nu s-a sfiit să-l întrebe și de evoluția … Asociației „Prietenii Muzeului Maramureșean”, pe care o conducea. Citiți presa recentă și veți vedea ce frumoase amintiri au fost „încrustate în grinzile memoriei”, cu privire la dr. Mihai Dăncuș, director al Muzeului, ing. Gheorghe Iancu, sprijinitor „suprem” al Instituției și veți trage concluzia că oamenii mari nu pot fi mici nici măcar în împrejurări „secundare”. Combinatul avea cele mai mari sarcini de export de mobilă la nivel național, contribuia determinant la balanța valutară a Țării, dar și Muzeul de pe Dobăieș avea imperativă nevoie de sprijin.
Regret că n-am scris aceste detalii până acum, căci mereu au venit în față alte subiecte tabletare! Ing. Gheorghe Iancu și ec. Costan Dobrican, doi prieteni care au știut să joace inteligent „dansul” dintre „sarcinile de partid” și „obiectivele de suflet ale Neamului”, trăiesc o bătrânețe apăsată de Kronos, dar mai ales sufocată de marile „derive” pe care le „performează” liderii de acum! Sufletele lor n-au fost mângâiate niciodată de „documentele programatice de partid”, ci de dragostea de Patrie și iubirea pentru Misiunea Socială încredințată Profesional.
Mi i-am amintit acum, după ce domnul Gh. Iancu a publicat un text gratulatoriu în „Salut, Sighet!” (coordonat de ing. Ioan Mariș, pe care l-am întâlnit în același an, dar la … Șuruburi Sighet!). Mulțumesc în numele contemporanilor pentru tot ce ați făcut în acele vremuri de „cumpănă națională”, domnule Gheorghe Iancu! Și-i mulțumesc din suflet și lui Costan Dobrican, care m-a lăsat să plutesc pe coordonatele echilibrului în vremuri total dezechilibrate. Și-ți mulțumesc, Ție, iubite cititor, dacă îmi înțelegi mesajul de față!
de dr. Teodor ARDELEAN,
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare.
Sursa: Gazeta de Maramureș | Publicat la: 22 septembrie, 2021
