18 septembrie 1880. În Observatorul lui George Barițiu („ziar politic și cultural”), An III, nr. 72 este publicat Procesul-verbal al „Conferinței intelectualilor români” din Comitatul Satu Mare, ținută la Homorod.
27 decembrie 1914. După cum mărturisește Onisifor Ghibu în lucrarea Oameni între oameni. Amintiri, Editura Eminescu București, 1990, p. 259-261, N. Iorga n-ar fi agreat formula cu Vasile Lucaciu, dar la insistențele lui O. Ghibu a cedat. Argumentul suprem a fost: „Popa Lucaciu e o icoană sfântă, ca niște moaște pe care le poartă lumea la procesiune. El nu e un om de conducere, și n-are nici un relief deosebit, dar lumea iubește acest mit. Fiind un om înțelept, el va renunța la rolul de conducător efectiv al Ligii, astfel că adevăratul motor al comitetului central va fi secretarul general, care veți fi dumneavoastră”.
17 ianuarie 1916. În însemnările sale zilnice, Titu Maiorescu notează rezultatele alegerilor lui Vasile Lucaciu și Octavian Goga: „La alegerea de ieri la Galați, balotaj. Lucaci cu mai multe voturi individuale, dar ceilalți trei împreună le întrec. La Caracal tot balotaj, dar Goga mai puține cu vreo sută (350 contra 250) are mai mult fostul takist Oroveanu” (Titu Maiorescu, România și războiul mondial. Însemnări zilnice inedite, București, Editura Machiavelli, 1999, p. 110-111). N.n. – din păcate, despre Lucaciu și Goga, de foarte multe ori, Titu Maiorescu a fost manipulat cu informații false, ceea ce l-a făcut să-i privească pe cei doi ardeleni cu răceală. Erau la mijloc și delicate chestiuni „politichești” legate de Puterile Centrale! O dovedesc și cheltuielile uriașe făcute de adversarii lui Lucaciu și Goga, spre a împiedica victoria. Se pare că și prin ministerul de externe german s-au alocat mari sume pentru organizarea de proteste.
20 ianuarie 1915. După întâlnirea cu Benedict al XV-lea din 18 ianuarie a.c., în legătură cu demararea procedurilor pentru stabilirea de relații diplomatice între România și Vatican, Vasile Lucaciu l-a informat pe Regele Ferdinand și primul ministru liberal, într-o Dare de seamă asupra misiunii sale diplomatice. (Gheorghe Bodea, Părintele Vasile Lucaciu într-o importantă misiune diplomatică încă necunoscută, în Studia Universitas Babeș-Bolyai, Theologia Catholica, nr. 1, 1999, p. 89-101).
29 iunie 1917. După o călătorie de două luni, pe traseul Iași-Chișinău-Tiraspol-Kiew-Petrograd-China-Coreea-Japonia-Honolulu-San Francisco, Vasile Lucaciu, Vasile Stoica și Ioan Moța ajung la Washington, pentru a pune în practică Proiectul Misiunii Patriotice, pentru a cultiva în Statele Unite ale Americii propaganda pentru Cauza Transilvaniei. Vasile Lucaciu avea în SUA pe fiul său Epaminonda Lucaciu, preot greco-catolic în Trenton, Statul New Jersey, care fondase și ziarul Românul și era președinte al Consiliului Executiv al Comitetului Național Român din America.
2 iulie 1917. Misiunea Română este primită de Casa Albă, iar dr. Vasile Lucaciu, șeful acesteia, a precizat scopul vizitei într-un frumos discurs în limba franceză, rostit în fața Secretarului de Stat Robert Lansing (care credea că cei trei sunt originari din Regatul României!). Astfel a debutat turneul diplomatic pe tărâm american, desfășurat cu scopul declarat de a se forma o legiune de voluntari români care să lupte pe frontul francez alături de armata americană și cu scopul nedeclarat de a obține „simpatia SUA” față de Cauza Unirii Transilvaniei cu Regatul României.
7 decembrie 1903. Vasile Goldiș îi expediază de la Arad o scrisoare Părintelui Vasile Lucaciu, în chestiuni de organizare și implicare politică, în condițiile curentului „neoactiv”. Scrisoarea face parte din colecția de documente Vasile Lucaciu de la Muzeul Unirii din Alba Iulia.
12 aprilie 1897. Din Arad, Vasile Mangra îi scrie Părintelui Vasile Lucaciu. (Colecția de documente Vasile Lucaciu de la Muzeul Unirii din Alba Iulia).
21 ianuarie 1896. Alexandru Roman îi scrie din Budapeste lui Vasile Lucaciu. Scrisoarea se găsește în Colecția de documente Vasile Lucaciu de la Muzeul Unirii din Alba Iulia.
20 noiembrie 1901. V. A. Urechia îi scrie din București lui Vasile Lucaciu. Documentul se află la Muzeul Unirii din Alba Iulia.
2017. În Crisia, nr. XLVII, p. 141-155 Florin Ardelean scrie despre Destin și provocare. Vasile Lucaciu și Vasile Mangra sau sarcasmul istoriei.
1984. Despre Vasile Lucaciu scrie și Ernö Gall în articolul A Supplex Libellustal a Memorandum – perig, apărut în revista Korunk, Cluj-Napoca, p. 341-346.
1941. În volumul Omagiu Profesorului Ioan Lupaș, tipărit la Imprimeria Națională București, Ion I. Lapedatu publică o însemnare despre Vasile Lucaciu, intitulată Din anii Memorandului – Amintiri.
Decembrie 2012. În revista Eroii Neamului. An IV, nr. 4 (13), p. 2-4, Ioan-Aurel Pop publică Gânduri despre Sătmar și despre Vasile Lucaciu.
1994. La Editura Progresul Românesc din București se tipărește volumul intitulat Memorandul 1892-1894. Ideologie și acțiune politică românească, Ediția a II-a, realizat de Pompiliu Teodor, Liviu Maior, Nicolae Bocșan, Șerban Polverejan, Doru Radosav și Toader Nicoară.
21 mai 1936. Prin grija unui Comitet prezidat de Constantin C. Brătianu, din care au mai făcut parte dr. Ioan Olteanu, prefectul județului Someș și Nicolae Perhaița, primarul comunei Tg. Lăpuș, în centrul localității a fost ridicat un grandios Monument al Recunoștinței, din granit, cu contribuțiile familiilor celor uciși. Pe prima fațadă, sus, trona textul: „Veșnică recunoștință și omagiu eroilor căzuți la 5 decembrie 1918, pentru întregirea Neamului. Pe aceeași fațadă, jos, stă scris: „Ne-am jertfit viața cu drag celui mai scump ideal – Unirea tuturor românilor. Și aceasta să vă servească drept pildă pentru a păstra pământul sfânt al țării, stropit cu sângele nostru”. (Constantin Mustață, Teroare în Ardeal, vol. III, Imposibila uitare. Editura Roza Vânturilor, București, 2011, p. 58-72).
*****
Text publicat în Gazeta de Maramureș, 18 martie 2024.
…
Dr. Teodor ARDELEAN,
Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare.
