Recenzie de carte: „Simfonia semnelor”, de Adriana Săftoiu

Biblioteca de vise

De Raluca DONCIU 

Despre mine și sentimentele pe care această carte mi le-a trezit.

Știam că sufăr de sindromul impostorului, în toate domeniile vieții mele. Îmi vine zilnic să strig „nu merit aprecierea asta!”.  Iar când conducerea Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” mi-a cerut o recenzie a acestei cărți mi-a venit să spun că „nu merit încrederea aceasta”. Pentru că aveam în mână o carte de peste 250 de pagini, de la Editura Trei, care nu era dintr-o arie cunoscută mie. Pentru că, recunosc, atunci când nu citesc cărți de specialitate din domeniile care m-au interesat personal în ultimii ani (sănătate, parenting, dezvoltare personală), ajung, obosită psihic seara, să aleg doar beletristică ușoară, relaxantă.

Ținând în mână o carte care pare valoroasă măcar datorită editurii, autoarei, subiectului abordat și coperții de calitate, m-am simțit … nepotrivită pentru această sarcină. Iar politica pentru mine e o limbă străină, nu știu dacă doar pentru că sunt frustrată, ca orice român, că majoritatea politicienilor nu mă reprezintă, sau pentru că am încercat să mă disociez de acest domeniu atunci când copiii de vârsta mea aveau tendința să mă judece pentru că tatăl meu era politician.

Așa că da, m-am speriat să văd că autoarea e Adriana Săftoiu. Eram sigură că nu voi înțelege nimic din limbajul de politician, am terminat doar facultatea de matematică și informatică. Surprize-surprize! Nu doar că am înțeles, nu doar că mi-a plăcut mult, dar m-am și regăsit ca stil de scris (chiar dacă la nivele diferite, doamna Săftoiu scrie totuși elevat): mi-am dat seama că poate și de aceea am primit această carte: pentru că și mie îmi place des, atunci când scriu, să intercalez povestea pe care o relatez cu punctul meu de vedere și cu sentimentele pe care acea poveste mi le trezește… Așa că, dacă eu am citit cartea pe nerăsuflate, și am înțeles-o, și mi-a plăcut, sigur și pe voi vă va atinge. Fie că sunteți cărturari înțelepți sau oameni de rând. Cu siguranță autoarea ar fi putut să scrie și doar pentru crème de la crème, dar cu ce rezultat? Informațiile din carte sunt unele care trebuie să ajungă la toți oamenii din țara noastră.

M-am mai gândit că poate a ajuns această carte la mine și pentru că sunt mamă, și pentru că am urmat niște cursuri care mi-ar permite să lucrez în învățământ. Dar și pentru că de multe ori am fost acuzată că sunt o prea mare susținătoare a „corectitudinii politice”, o expresie care a căpătat un accent ironic, ca și cum toate ar fi acum exagerate, nu mai putem și noi (privilegiații), ca pe vremuri, să facem glume rasiste, misogine, sau care jignesc alte persoane…

DAR chiar și corectitudinea mea politică are o limită. Sunt, din punctul de vedere al acestor „libertăți” și egalități, mai deschisă decât majoritatea românilor, dar mai închisă decât occidentul. Pentru că sună frumos când citești că „auzitorii pot învăța semnele. Surzii nu pot învăța să audă.”. Mi s-ar părea de la sine înțeles ca rudele și apropiații surzilor să învețe limbajul semnelor. Și la fel, mi se pare normal într-o țară modernă și democrată să existe interpreți oriunde e nevoie de ei în instituțiile publice. Dar de aici până la nervii unei persoane intervievate în carte, Emma Șomlea, și ideea spusă cu un ton agresiv că toți trebuie să învățăm limba semnelor… e mult. Eu, de exemplu, până la aproape 42 de ani nu am întâlnit nicio persoană surdă. De ce nu ar fi suficient să cotizez prin impozite (cel puțin) și să votez orice ar trebui să susțină cauza surzilor? Nici măcar nu există acum suficienți profesori de LSR. Să pretinzi, nervoasă, ca 19 milioane de oameni să învețe un limbaj dificil, în școală, deasupra unei programe deja prea încărcate, pentru a putea comunica cu cei 20.000 de surzi, mi se pare o idee dusă la extrem. O propunere negăsită nici în țările în care surzilor li se respectă toate drepturile. Și m-am gândit că atunci când persoanele care au avut o viață dificilă, fără drepturi de bază îndeplinite, ajung să aibă un limbaj prea dur când își exprimă frustrările, pot obține mult mai multe cu ajutorul unor diplomați cum e Adriana Săftoiu. Când ești acolo în mijlocul unor nedreptăți care nu se mai termină (gândiți-vă doar la problemele afro-americanilor din ultimele secole), cred că poți să-ți transmiți mai ușor punctul de vedere cu ajutorul diplomației unora care pot gândi la rece. Nu reușești nimic cu acuzații și judecăți, chiar dacă pare nedrept.

Dar mi-a atras atenția altceva din interviul cu ea, faptul că avea impresia că își perfecționa continuu limba română, până când și-a dat seama că nu scrie deloc corect. Ceea ce mă face să mă întreb dacă spusele surzilor din carte au fost editate. Cartea conține o serie de interviuri, intercalate de istorisiri personale ale doamnei Săftoiu, din interacțiunile cu comunitatea surzilor sau din luptele ei cu statul român pentru a le apăra drepturile. Nu știu dacă interviurile au fost făcute în scris sau față în față (de exemplu câțiva surzi intervievați locuiesc în afara țării). Dar de când am aflat că ei nu gândesc și nu se exprimă cu aceeași sintaxă și fluență ca noi în limba română, mă întreb dacă interviurile acestora au fost modificate.

După primele pagini m-am mai întrebat dacă nu cumva am fost „aleasă” să citesc această carte și din alt motiv: știam de câțiva ani că îmi pierd treptat auzul, dar doar anul acesta am făcut niște investigații care mi-au demonstrat că nu aud deloc cu o ureche, iar cu cealaltă sunt pe la 30%, și nu ca volum total, sunetele joase nu le aud aproape deloc (există deci o explicație pentru faptul că-mi aud mai degrabă copiii decât soțul!). Mă bazez mult pe intuiție când mi se vorbește (testele auditive „știu” asta, de aceea te pun să repeți cuvinte dintr-o silabă, pe care deci nu prea ai cum să le intuiești). Și, mi-am dat seama doar în pandemie când eram toți cu măști, mă bazez mult pe cititul buzelor… Așadar am citit cartea aceasta dintr-un punct de vedere subiectiv, al unei parțiale surde la vârsta a doua, al unei viitoare surde la vârsta a treia.

Pot aminti multe avantaje față de surzii din naștere, dar îmi vin în minte și niște „doruri” pe care un surd din naștere nu le-ar simți. Mi-e teamă de momentul în care nu voi mai auzi muzica. De câte ori ascult muzica preferată și trebuie să dau puțin mai tare, mă întreb cum va fi când nu voi mai avea volum la căști/boxe de dat mai tare… Pentru mine muzica e extrem de importantă, mă însoțește la bucurie sau în depresii, când vreau să mă trezesc sau să mă relaxez, iar când mai și dansez, simt sunetele în fiecare celulă a corpului. De aceea am citit foarte emoționată capitolele din carte legate de dans sau de traducerea muzicii în limbajul semnelor…

Așadar cartea aceasta m-a mișcat și m-a afectat într-un mod în care nu mi-aș fi imaginat că e posibil să o facă o sarcină de serviciu, o carte scrisă de un om politic, despre problemele unor oameni, probleme care nu sunt (încă) ale mele… Mă „bântuia” și acasă, seara când încercam să mă relaxez, tot la această carte mi se întorceau gândurile și mă speria pierderea auzului. Într-o seară mi-am scris în agendă că eu cred că dacă n-aș fi fost mamă (ca să-mi doresc să-i văd mari și să-mi văd nepoții), aș fi considerat că de acum înainte simțul auzului mi-e mai important decât cel al văzului. Pentru mine personal, nu mă refer pentru supraviețuire, unde ne bazăm mai ales pe văz, ci pentru sufletul meu. Pentru că știu cum arată apusurile, mi le pot imagina oricând mi le doresc în memorie, dar simt nevoia de a auzi muzică toată viața… O simt în tot corpul, nu doar în ureche (și nu pățesc asta cu niciun apus privit).

Muzica mi se pare vitală și sper să nu jignesc din cauză că emoția asta mi-a fost trezită de o carte despre surzi. De altfel eu, atunci când aud o melodie, dansez de parcă aș simți-o în fiecare celulă a corpului meu. Parcă mă exprim fizic despre cum mă face o melodie să mă simt. Cum aș putea deci să îmi imaginez viața fără muzică? Dureroasă a fost cartea aceasta… nu doar privind din afară înspre comunitatea surzilor și văzând, cu rușine, cât de puțin îi sprijinim pe acești oameni, și nu doar pentru că m-a făcut să conștientizez faptul că nu voi mai auzi muzică peste câțiva ani, ci pentru că mi se pare că nici în comunitatea surzilor nu e locul potrivit pentru noi, privilegiații care până la vârsta a treia am auzit relativ normal.

Brusc mi-am amintit de muzica Gospel, și cum am citit în carte că mai demult surzii erau considerați necredincioși pentru că nu-l pot „auzi” pe Domnul…. M-am revoltat când am citit. Mi s-a părut o idioțenie. E evident că și surzii simt și cred la fel ca auzitorii. Dar sufăr când mă gândesc că pentru mine credința trece prin corp, tot organismul mi se trezește parcă la viață când aud o cântare din aceea din filmele americane, sau una budistă, sau una bizantină… Pentru mine vibrațiile acelea din sunete sunt mai importante decât cuvintele, pentru a mă simți aproape de divinitate. Și când trag concluzia aceasta, trec de la panică (pentru că-mi pierd auzul) la jenă (că cel mai probabil jignesc surzii când explic câtă nevoie am eu de muzică…).

Cât de importantă mi se pare și coloana sonoră a unui film! Te transpune în epoca respectivă, te pregătește pentru un joc teatral mai dur sau poate unul cald, sau unul jucăuș. De exemplu, în serialul Outlander melodia principală rămâne aceeași în toate sezoanele, dar la început e cântată într-un stil mai britanic și aproape modern, apoi cu inflexiuni scoțiene străvechi, apoi ajunge chiar să aducă senzația Americii coloniale de la mijlocul mileniului trecut, și cu sunetele country, și cu cele amerindiene. Intri pur și simplu în acea atmosferă chiar din primele minute ale fiecărui episod, cu aceeași melodie!

Ați observat cât de multă lume își atinge stomacul atunci când ascultă o melodie care le place, sau când cântă „din tot sufletul”? Ca să par total ciudată în fața voastră, vă mărturisesc că știu că acest punct energetic, numit chakra plexului solar, este chiar centrul energetic al ființei noastre. Sunetul nu atinge doar urechea. Când ne pierdem auzul nu suferim doar o lipsă a unui simț. Sunt conștientă că cei care se nasc surzi sau cei care își pierd auzul în primii ani de viață nu simt această pierdere, și organismul o înlocuiește cumva prin celelalte simțuri. Însă nu pot să nu scriu cât m-a determinat această carte să ascult (tot ceea ce pot încă auzi) din tot sufletul, conștientă, recunoscătoare. E distractiv de amintit că pruncii mei consideră ceva normal că mama lor uneori seara stă cu căștile pe urechi, ascultând muzică și cântând-o (fals și tare) din tot sufletul.

Mai simt o nevoie auditivă. Cei care mă cunosc știu că eu, atunci când aud limba engleză (la fel ca atunci când sunt pe o stâncă lângă valurile mării) mă simt acasă. De mic copil îmi scriu notițele în engleză și mă emoționează până la lacrimi anumite dialecte. Am nevoie să mă simt, cu ajutorul lor, că sunt acasă, îmi sună a fi materne. Nu intru în explicații supranaturale, pentru că încă nu le am nici eu, dar eu chiar simt nevoia de a-mi auzi limba engleză, de la dialectul australian, la cel scoțian, irlandez, newyorkez, californian, dulce-dintr-o-Georgie-sudistă, elegant dintr-o Londră gri arthur-conan-doyle-istă. Să aud limba engleză e un aspect foarte important pentru mine, pentru bunăstarea mea sufletească. Și e un aspect de care mi-am dat seama doar acum, după ce am citit cartea… Așa că pot spune cu mâna pe inimă că această carte m-a făcut să apreciez la maxim acești ultimi ani în care mai aud.

Și, în plus, dacă tot am scris că limba engleză îmi sună a-mi fi maternă, pot să empatizez cu cei pentru care Limba Semnelor este o LIMBĂ MATERNĂ. Ei așa simt și așa gândesc, așa trăiesc, așa se exprimă. Poate astfel înțelegem conceptul de limbă maternă, versus ce credeam cu toții până acum, că ei folosesc semnele ca o tehnică. Ei gândesc în acele semne!

Scriu dintr-un loc al privilegiului, ceea ce mereu înseamnă că nu am cum să-mi dau seama cât le e de greu celor care nu aud, oricât aș încerca. Sper doar că nu-i jignesc din neștiință. Chiar și când am gândit și am scris mai sus despre cât e de importantă muzica pentru mine mi s-a părut că e posibil să-i jignesc, și-mi cer scuze, nu a fost cu rea intenție.

Dar apropo de privilegiu, ați observat că în general ne opunem ca minoritățile să primească drepturi egale, chiar dacă asta nu ne-ar afecta cu nimic pe noi? Chiar dacă oferind drepturi egale unui segment din populație, noi nu avem nimic de pierdut? Dacă atunci când, acordând unei minorități drepturi, noi ne mai pierdem din privilegii, înseamnă că raportul anterior era chiar de abuz, zic eu. Singurii oameni care se enervează când minoritățile primesc drepturi normale sunt, probabil, cei care beneficiau înainte exact de acea poziție de privilegiu.

„Atunci când ești obișnuit cu privilegiul, egalitatea se simte ca opresiune.” spune activistul anti-rasism Wayne Reid.

Ca să-mi motivez o scriere atât de nepotrivită, și din punct de vedere literar, și din cel al unor posibile jigniri, spun doar că recenzii obiective și literare ale cărții sunt (sau vor fi) multe, eu nu am putut decât să scriu ce a trezit în mine această carte, așa cum și când admirăm un tablou, important e ceea ce ne face să simțim, nu descrierea culorilor folosite de pictor.

 

Despre autoare și legi

Cum am scris mai sus, în afară de momentele în care merg la vot, sunt total pe lângă politică, pentru că îmi creează frustrări pe care nu am cum să le rezolv. De aceea nu știam multe despre autoare, deși mă gândeam că, din moment ce mi-e cunoscut numele dânsei, sigur este cineva important. Renumele și l-a câștigat ca purtătoare de cuvânt a președintelui României între 2004 și 2007. În al treilea ei mandat de deputat, a optat pentru Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale. Această comisie era ocolită de parlamentarii dornici de putere, influență sau câștig, și în rarele cazuri când chiar era aleasă intenționat de către un parlamentar, motivul era faptul că în această comisie nu se întâmpla nimic. Mulți parlamentari ajungeau acolo drept „pedeapsă”. Încăperea era mică, fără aparatură, pentru o comisie care oricum nu prea avea activitate. Doamna Săftoiu a cerut extinderea atribuțiilor acestei comisii, propunând ca orice lege ce trebuie să intre în plenul Parlamentului să treacă întâi pe la Comisia pentru Drepturile Omului, pentru că nicio lege nu ar trebui votată dacă încalcă un drept al omului. Mi s-a părut interesantă comparația între România (care așează statul pe primul loc în Constituție, conform primelor două aliniate) și Germania, unde primul articol este: „Demnitatea umană este inviolabilă. Respectarea și protejarea acesteia reprezintă obligația tuturor autorităților statului.”

În plus, în primii doi ani de mandat, Adriana Săftoiu organiza, în afara ședințelor uzuale ale comisiei, dezbateri pe temele minorităților, altele decât cele bazate pe apartenența la limbă (surzi, orbi, cu dizabilități motorii sau intelectuale, victime ale violenței domestice, ale traficului de persoane etc.). Vorbitori erau cei direct afectați de o legislație precară și susținătorii lor. Astfel Adriana Săftoiu a ajuns să cunoască și comunitatea surzilor din România și problemele cu care aceștia se confruntau. Unele aspecte nu erau legiferate deloc, dar multe drepturi fundamentale existau doar pe hârtie, și nu le sunt respectate în România nici acum. Legislația nu îi sprijinea social, nu-i ajuta să aibă o viață autonomă. Indiferența statului îi izola de comunitățile din jurul lor, deși ei ar fi putut altfel să se integreze bine.

Din câte am înțeles, citind și cartea și unele articole din presă, multe dintre probleme ar fi fost rezolvabile dacă limba semnelor ar fi fost considerată limbă maternă pentru surzi, nu doar o tehnică de comunicare. Limba Semnelor Române e limbă de sine stătătoare, cu propriile reguli de gramatică, topică, sintaxă. Să fii surd nu e doar un statut medical de persoană cu o dizabilitate, ci e o perspectivă a unei comunități cu o limbă aparte, cu sensibilitate și cultură proprie. După cum scrie și autoarea, „limba este clar un element de identitate puternic, ca pentru orice comunitate.”

Legea privind limba semnelor ca limbă maternă pentru surdo-muți, un proiect depus de Adriana Săftoiu, a fost adoptată în februarie 2020 de către Camera Deputaților și a fost trimisă pentru promulgare președintelui Iohannis. UDMR a fost gruparea care a pus piedici acestui proiect. O comunitate care a cerut drepturi asemănătoare pentru limba lor maternă s-a opus acestei legi. „Mi se pare normal ca elevii maghiari să dea examenele în limba lor maternă şi să susțină un examen la limba română la un nivel diferit de un elev care are româna ca limbă maternă. Dar un elev surd nu are acest drept din perspectiva UDMR”, a remarcat atunci Adriana Săftoiu, continuând: „E o nedreptate revoltătoare pentru acești oameni. Și nedreptatea aceasta durează de ani de zile, în condițiile în care 48 de țări au recunoscut de zeci de ani limba semnelor ca limbă maternă pentru persoanele surde din acele ţări. Inclusiv Ungaria”, a încheiat Adriana Săftoiu.

Motivul invocat de UDMR l-am găsit în alte articole: prin recunoașterea limbii semnelor românești ca limbă maternă a surzilor români din România, cică și surzii maghiari din România (ar fi interesant de aflat câți sunt) ar fi obligați să folosească acest limbaj, și nu al lor. Am rămas confuză, poate m-ar lămuri experiențele surzilor români care au emigrat în alte țări, pentru că din câte am citit în carte, pentru a se descurca în Franța, Germania sau Marea Britanie, surzii români au trebuit să învețe limbajele semnelor din acele țări. Dar nu văd motivul opunerii totuși, dacă etnicii maghiari s-au descurcat până acum în România vorbind limba semnelor maghiare, nu-i obliga nimeni să învețe LSR, doar pentru că LSR ar fi devenit, pe merit, o limbă maternă recunoscută a surzilor români. Așa cum nici eu nu sunt obligată să învăț LSR ca limbă maternă diferită de a mea… Rămân la opinia mea de om scârbit de politică, UDMR voia doar un motiv să fie contra, pentru a negocia alte beneficii în alte părți, ca să-și dea acordul.

Dar opinii contra au mai venit dintr-o direcție surprinzătoare. Am găsit online interviuri cu persoane din comunitatea surzilor care se temeau că dacă LSR (limba semnelor române) devine limbă maternă, ei își vor pierde toate drepturile care în lege erau trecute cu numele „limbaj mimico-gestual”. Și că va dura ani de zile până când se vor modifica toate drepturile lor prevăzute prin lege. Aceștia îi cereau Adrianei Săftoiu să aducă orice adaosuri pe legislația deja existentă. Însă nu trebuie să uităm că în majoritatea țărilor există limbi ale semnelor, recunoscute ca limbi ale minorităților.

Eu simt că limbajul mimico-gestual era considerat o unealtă prin care surzii să comunice, dar văd limba semnelor române ca o limbă maternă a unei minorități, care vine și cu o cultură a ei, o mândrie, o identitate. Surzii care o folosesc din primele luni gândesc în această limbă, nu e o tehnică prin care să-și traducă în exterior gândurile pe care le-ar avea, cică, în limbajul cursiv al limbii române vorbite. Dar despre aceasta voi mai aminti, pentru că în cartea aceasta sunt și copii auzitori ai părinților surzi care de multe ori gândesc întâi semnul și apoi își traduc în sintaxa limbii române expresia pe care voiau s-o exprime!

Revenind la lege, la începutul secolului XXI, 48 de țări recunoșteau limba semnelor pe teritoriul lor ca limbă oficială a persoanelor surde și hipoacuzice. În Europa, trei țări (Austria, Finlanda și Portugalia) au inclus această recunoaștere chiar în Constituție. Pe continentul african, state pe care le privim cu superioritate – Uganda, Zimbabwe, Ghana – au recunoscut constituțional statutul limbii semnelor. În România era considerat înainte un „limbaj mimico-gestual, definit ca instrument de comunicare în Legea 448 din 2006”. „Până pe la mijlocul anilor 1950, pe plan mondial, limbii semnelor nu i s-a acordat nicio atenție lingvistică sau științifică. Părea pantomimic. Dar un spectacol de pantomimă e ușor de înțeles, pe când limba semnelor e neinteligibilă dacă nu o studiezi.” 

Curiozitatea finalizării acestui demers legislativ mi-a fost satisfăcută la pagina 118: am aflat că în aprilie 2022 au intrat în vigoare dispozițiile legii care recunoaște limba semnelor ca limbă oficială pentru surzi și dreptul de a studia și a susține examene în LSR, de a avea interpreți în relația cu instituțiile statului, de a fi informați și de a avea acces la cultură.

Însă nici acum nu există interpreți în sănătate, în justiție, sau în sistemul public. Autoarea „zâmbește” amar când surzii trebuie ei înșiși să-și caute și să-și plătească un interpret pentru fiecare vizită la Parlament, deși acesta ar fi trebuit să le fie asigurat de către statul român.

 

Alte curiozități, însemnări și trăiri de pe parcursul lecturii

M-am întrebat câți surzi sunt în România. Am aflat de pe internet că în decembrie 2018, în România existau 23.564 de persoane surde (21.733 adulți și 1.831 copii).

M-am întrebat ce înseamnă semnul de pe copertă. Am crezut că înseamnă „limba semnelor”, am intrat pe site-ul https://dlmg.ro/dictionar/ unde există un dicționar de semne, și am găsit alt simbol pentru a exprima „limbajul semnelor”, deși am găsit același simbol de pe copertă în logo-ul site-ului… Din câte mi-am dat seama, după intense căutări online, simbolul reprezintă cuvântul „interpret”.

Ce a simțit autoarea după ce a cunoscut mai multe persoane surde? Rușine. Pentru că nu s-a străduit până atunci să-i înțeleagă. Persoanei surde îi revenea tot efortul de a înțelege și de a se face înțeleasă. Pentru ca ei să înțeleagă ce spunem, au învățat (la școală sau intuitiv) să citească pe buze. Cititul pe buze implică observație, deducție, intuiție. Multe cuvinte determină mișcări de buze asemănătoare, unele sunete nu pot fi citite cu ușurință, de multe ori ei „citesc” nu doar buzele, ci întregul nostru limbaj, mai ales expresia feței. „Expresia feței este ca o carte citită cu multă ușurință de persoana surdă.”

Cum stă treaba cu implanturile și aparatele? Și aici am citit cu curiozitate personală, pentru că mi s-a spus că dacă nu voi face cât mai repede o operație, voi ajunge la aparat. Și, deși mă sperie pierderea totală a auzului, nu auzisem lucruri bune nici înainte de a citi această carte, și nici informațiile din ea nu mă încurajează în aceste direcții. Se pare că aparatele auditive îi aduc unui surd confuzie, zgomote de fond la nivel maxim, dar cuvintele vorbite de cei din jur tot nu sunt bine auzite sau înțelese.

Toți surzii din carte au spus că nu suportă aparatul. Și că oricând preferă limbajul semnelor, nu aparatul. Doar un om politic auzitor a spus că nu înțelege de ce surzii nu profită de tehnologia modernă care le-ar rezolva, cică, toate problemele…

Însă asigurările sociale de sănătate acoperă doar suma de 1000 de lei, pe când o proteză relativ ok pornește de la 7000 de lei. Aceasta trebuie schimbată periodic. Ce surd, cu un loc de muncă unde e plătit mai slab decât ar merita, își permite așa ceva? Țara noastră suportă financiar cheltuiala unui singur implant (la o singură ureche deci), și doar la nou-născuți. Deși toți specialiștii spun cât e de important auzul „stereo”, chiar dacă bebelușul se naște surd la ambele urechi, statul îi oferă doar operația la o ureche.

Oricum, în toată cartea am simțit că există și o mândrie de a fi surd. Surzenia nu e percepută ca un handicap, ci ca o apartenență la o cultură, la un grup.

Dar cu atât mai mult am simțit printre pagini durerea de a fi un copil surd într-o familie de auzitori care nu sunt dispuși să învețe limbajul semnelor. Nu numai că acești copii cresc fără să-și poată comunica nevoile sau ideile, fără să poată fi educați și învățați nimic de către părinți, dar mai mult mă doare IDEEA că părinții aceștia nu au considerat că cei mici merită să se comunice cu ei.

Din acest motiv m-am întristat și citind interviul cu Părintele Ilie Mirel. El s-a străduit să învețe LSR pentru a reuși să comunice cu trei bătrâni surzi de la azilul unde slujea. Aceștia erau reticenți și nu voiau să povestească cu preotul, nici vorbă să își dorească să se spovedească. După ANI de studii, atunci când preotul, entuziasmat, i-a abordat în limbajul semnelor să-i anunțe că acum pot comunica ușor, și-a dat seama că aceștia, deși erau bătrâni, nu știau limbajul semnelor. Mi s-a făcut piele de găină la gândul că acești oameni, ca mulți alții, au trecut prin viață fără un limbaj, fără un mod de comunicare. Conștienți că rudele și apropiații lor nu fac niciun efort să comunice cu ei și să-i ajute să se integreze într-o comunitate, eventual chiar să-și facă prieteni în grupurile de surzi.

De ce ajungem să evităm persoanele diferite de noi? Nu știu, mulți surzi intervievați în această carte spun că au simțit mereu că ar fi ocoliți cu teama că surditatea lor ar fi contagioasă.

Însă, la fel ca în alte aspecte ale intoleranței, când se întâlnesc copiii surzi cu copii auzitori, din experiențele celor din carte, învață să comunice și se joacă împreună. Mulți copii auzitori învață din astfel de întâlniri rapid, intuitiv, semne de bază ale LSR. Dar aceste experiențe mereu implicau grupuri de copii surzi și auzitori. Pe când experiențele surzilor din carte (sau ale copiilor auzitori de părinți surzi), care au făcut școala împreună cu colegi auzitori, au fost mult mai dure… Au fost batjocoriți și evitați.

Autoarea se întreabă dacă o materie opțională de LSR în școli ar avea succes, din moment ce în întâlnirile copiilor, cei auzitori au fost deschiși să învețe câteva semne. Au fost demersuri în această direcție, dar fără niciun rezultat, pe motiv că nu ar exista suficienți profesori care să poată preda LSR. Deși, dacă mai mulți auzitori din anturajul persoanelor surde ar putea comunica cu aceștia, integrarea surzilor în societate ar fi mult mai ușoară. Această evitare a integrării le aduce probleme nu numai pentru că nu se pot bucura de o viață normală, cu socializare, cu drepturi respectate, dar ei sunt de asemenea foarte des fraieriți și-și pierd tot ce au, inclusiv casele. Din cauză că mulți profită de ei, surzii oscilează între prea multă încredere – chiar idolatrizare – și antagonizare, un scepticism dus la extrem. Am citit la pag. 116 că e cumva recunoscut comportamentul paranoic, și există și o explicație: faptul că își macină gândurile în interior, că nu se pot descărca de griji, și nici nu au atât de multe semne pe care să le folosească pentru a-și exprima emoțiile.

De altfel toți auzitorii intervievați în carte au afirmat mereu cât de direct comunică surzii (uneori ar părea chiar dur). Fără politețuri, fără încercări de învăluire, de „diplomație”.

Majoritatea surzilor spun că erau mai protejați în comunism. Atunci aveau asigurat un loc de muncă. Dar nu aveau voie să folosească semne pe stradă și erau considerați un rebut al poporului. Deci cât de mare trebuie să fie dezamăgirea din prezent ca să considere că atunci era mai bine?

Știați că de fapt surdo-muții nu sunt muți? Nu le sunt afectate corzile vocale, ar putea vorbi dacă s-ar putea auzi. Ei nu pot controla sunetul prin ureche pentru că nu-și pot auzi propria voce. Cei surzi congenital nu au idee cum sună vorbirea și nu au cum să facă o conexiune între sunet și înțeles. Ei trebuie învățați să vorbească.

În sec al XV-lea copiii surzi erau obligați să-și folosească vocea, altfel pierdeau moșteniri și titluri nobiliare. Pentru că se considera că surzenia e un defect care stă în calea credinței… Chiar dacă erau la fel de inteligenți și de competenți ca oamenii auzitori, surzii de dinainte de secolul al XVIII-lea aveau o soartă dezastruoasă: erau izolați, incapabili să se bucure de comunitate, lipsiți de educație, trăiau singuri, adesea în mizerie, tratați ca și cum ar fi fost debili mintal. Acum e mai bine, dar per total, majoritatea surzilor cu studii superioare ajung lucrători necalificați.

Ce este surdocecitatea? – Ceva ce pare ireal: un om care suferă de surdocecitate este și surd, și mut și orb. Mult timp după ce am citit în carte despre Vasile Adamescu, care suferea de surdocecitate, mă trezeam întrebându-mă cum poți să-i explici lumea, viața, unui bebeluș care nu te vede și nu te aude? Care se bazează exclusiv pe simțul tactil. Cum îl ajuți pe un astfel de bebeluș să … renunțe la scutece, de exemplu? Sau să nu se sperie când îi pui mâncare în mână sau în gură? Cum îi explici ORICE din această lume? Nu înțeleg, dar am aflat că Vasile Adamescu ar fi fost printre puținii oameni din lume demutizați. Cum poți învăța să scoți sunete, sau efectiv ce înseamnă vorbirea, ce reprezintă limbajul, dacă nu auzi sunetele, sau nu vezi lumea din jurul tău că… vorbește?… Cum îți explică cineva ce înseamnă vorbirea?

Și totuși, atunci când a murit în 2018, se pare că știa opt limbi străine. A terminat Facultatea de Psihopedagogie a Universității „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca. A fost profesor la Liceul Special pentru Deficienți de Vedere din Cluj. În 2012 a publicat volumul autobiografic Înfruntând viața. În 2013 a fost decorat cu Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler.

Adriana Săftoiu a încercat un experiment pentru colegii ei parlamentari, să intre într-un cort întunecat legați la ochi și cu căști care blocau sunetul. A fost dezamăgită de cât de puțini au fost dispuși să încerce să simtă cum e viața, chiar și doar timp de câteva secunde, fără aceste două simțuri.

Limba semnelor, o limbă maternă, nu o tehnică. Am spus mai sus că voi mai aminti cum acești oameni gândesc în limba semnelor, nu o folosesc ca un fel de tehnică de tradus. Aflu din carte că pe insula Martha’s Vineyard, din Massachusetts, SUA, majoritatea familiilor erau formate din oameni surzi, era o surditate ereditară, de la primii coloniști surzi care au fost trimiși acolo. Chiar dacă ultimul surd de pe insulă a murit în 1952, majoritatea oamenilor gândesc și se exprimă (și) în limba semnelor, unii auzitori chiar visează așa, schițând semne cu degetele în somn. Atât de înrădăcinat în ei este acest limbaj. Concluzia neurologului Oliver Sacks, care a vizitat insula, a fost: „dacă limbajul semnelor e învățat ca limbă maternă, creierul / mintea îl va reține și-l va folosi. Limbajul semnelor reprezintă un limbaj fundamental al creierului.”

Cum stăm cu interpreții LSR în România? Aflu din carte că acum sunt 70 de interpreți autorizați LSR. Dar dintre aceștia mulți au doar diploma, nu cunosc LSR, și unii nici nu au participat la vreun curs. Au existat granturi pentru formare, au participat profesori din școlile speciale și … 700 de femei (ar fi interesant de aflat mai multe detalii de ce sute de femei). Nimeni nu știe unde s-au „pierdut” aceștia. Nu sunt…

Sunt acum asociații care formează interpreți LSR în câteva luni de teorie și practică. Directivele europene prevăd formarea de interpreți în 5-6 ani: 3 ani de licență, 2 ani de master, un an de specializare pe domeniile medical/juridic/învățământ. Legea 519/2002 prevedea angajarea interpreților în toate instituțiile care au relații cu publicul. Nu se realizase la finalul anului 2020. Nu am găsit acum detalii, dar … m-aș mira să se fi implementat.

Bogdan Anicescu, interpretul de la televizor din perioada pandemiei, descrie în interviu cât de greu era să traducă, pentru că, repet, nu e ca și cum cineva ar traduce în altă limbă, nu există în limbajul semnelor câte un simbol pentru fiecare cuvânt dintr-o propoziție, și nu poți traduce expresii și metafore. Și chiar și comparativ cu limbajele semnelor din alte țări, LSR are deficiențe. Iar termenii juridici sau medicali trebuiau cumva inventați și explicați pe loc. Din păcate, nu avea acces la text dinainte, ca să modifice exprimarea în întregime, să fie pe înțelesul surzilor. Cum să traducă „comerț cu amănuntul care se face doar la intrările de exterior”, „situația lucrătorilor transfrontalieri” sau „zădărnicirea combaterii bolilor” (când surzii știu că „în zadar” înseamnă degeaba) – a tradus „blocare” dar oricum, efortul de a înțelege pe loc și de a le interpreta pe înțelesul surzilor era extrem de mare, mai ales într-o perioadă atât de plină de anxietate.

Iar la enumerările lungi ale unor localități, care trebuiau „traduse” pe litere, nu reușea în ritmul vorbirii libere… Tot el spune cum ocolesc legea posturile de televiziune care nu oferă interpret LSR: mențin jurnalele de știri puțin sub 30 de minute.

Concluzia de la finalul interviului cu Bogdan Anicescu e interesantă: El simte că surzii nu sunt văzuți ca o minoritate culturală, ci ca o categorie de persoane cu o formă de dizabilitate. Accesibilizarea surzilor ar fi ușor de făcut, nu trebuie modificări mari, dar nu se face pentru că surzii par integrați. Ei sunt integrați fizic, dar nu și social, informațional, cultural. Recunoașterea LSR a fost o victorie culturală!

Câte mai au de pierdut surzii, chestiuni la care nici nu m-aș fi gândit? Prin lege, filmele românești ar trebui subtitrate. Și orice fel de documentare. Nu sunt. Dar nu m-am gândit până acum că surzii nu au acces la ele. Deși, drept să spun, sonorizarea filmelor românești e atât de proastă, încât (deși pot urmări filme în limba engleză fără subtitrare) eu nu înțeleg nimic ce vorbesc personajele. Mereu sunetul „de fond” e mai tare decât vocile actorilor. Așa că poate cu subtitrare am ajunge mai mulți să le înțelegem…

Mai multe efectiv despre semne. Când am căutat ce reprezintă imaginea de pe copertă și am găsit foarte greu, am aflat și că limba semnelor e diferită în fiecare țară. Or fi existând explicații, poate unele cuvinte sunt exprimate după modul în care „sună” în acea țară, după rădăcinile cuvântului sau asemănări, nu știu. Dar nu am putut să nu mă gândesc totuși cât de ușor și frumos s-ar fi putut forma o comunitate mondială dacă surzii ar fi folosit un limbaj unitar.

LSR este considerat de către surzii intervievați în carte mai sărac în semne decât alte limbi. Se presupune că ar avea aproximativ 4000 de semne. Cei cu dicționarul amintit mai sus spun că am avea 7000, dar nimeni nu le știe. Când cineva observă o lipsă a unei reprezentări în LSR, din câte am înțeles eu poate importa sau inventa un semn pur și simplu. Așa se întâmplă când e vorba de termeni de specialitate, inclusiv de religie. Însă astfel de demersuri pot ajunge să fie cunoscute doar într-o regiune mică, și să avem parte de regionalisme LSR…

Ce înseamnă pentru o persoană surdă pierderea vorbirii? Ține doar de comunicare? Câtă importanță are învățarea LSR cât mai devreme? Aflu de la pagina 78 că vorbirea înseamnă semne și cuvinte aflate într-o relație, nu o succesiune simplă de cuvinte. Pierderea vorbirii poate duce la incoerența gândirii. O persoană surdă inteligentă poate lăsa impresia unei persoane retardate, pentru că-i lipsește vorbirea. „Propoziționarea” în limbajul semnelor e echivalentul vorbirii. Nu trebuie întârziată învățarea acestui limbaj. Concluzia mea, citind atâtea istorii personale din carte, e că atunci când unui copil surd nu-i este oferit acest limbaj de comunicare, toată dezvoltarea îi e ciuntată. Nu i se oferă ustensila pentru a gândi, pentru a se exprima, nu doar pentru a înțelege lumea din jur. Mi se pare ireal (un cuvânt pe care l-am murmurat des citind cartea). Te naști într-o lume din care nu înțelegi nimic. Nu înțelegi cum comunică cei din jur între ei sau cu tine. Eu, cea care privesc lumea surzilor ca și cum m-aș vedea pe mine acum surdă, cu toate cunoștințele mele de acum și cu toate mijloacele de comunicare pe care le stăpânesc, nici nu mi-aș fi imaginat că un copil surd care crește fără a fi învățat un limbaj de simboluri nu reușește să gândească la fel ca un om auzitor sau ca un surd familiarizat cu LSR.

Știați că bebelușii surzi care se nasc în familii de surzi încep să facă primele semne la 6 luni, și să fie fluenți în limba semnelor la 15 luni? Un copil auzitor va reuși să spună primele cuvinte pe la 18 luni. Va deveni fluent mai aproape de perioada școlară. Aceasta pentru că îi e mai ușor unui bebeluș să facă un semn decât îi e unui copil auzitor să vorbească. Însă un copil surd într-o familie care nu-l învață limba semnelor va părea înapoiat.

Aceste informații m-au făcut să-mi amintesc ceva interesant: când copiii mei erau bebeluși, în lume apăruse un curent interesant, inclusiv cu cărți și cursuri pentru părinți (pentru părinții auzitori de copii auzitori mă refer): „Baby Sign Language: Signing Babies”. Mulți părinți au avut de beneficiat de pe urma acestor tehnici. Bebelușii nu mai făceau tantrumuri de frustrare. Eu nu am reușit atunci să fac nimic cu aceste informații. Dar cred că era o metodă de succes pentru bebelușii care plângeau de fapt din frustrarea de a nu putea comunica. Brusc aveau o modalitate de a-și transmite nevoile, dorințele, neputințele, părinților și îngrijitorilor lor, chiar dacă încă nu puteau vorbi. Prin semne!

La finalul cărții nu mai știam: e recomandată demutizarea sau nu? Probabil pentru că și promotorii, și denigratorii se refereau la perioade extreme: ori cele în care era impusă (și semnele interzise), ori cele în care a fost eliminată din școlile pentru surzi (deși i-ar ajuta mult să se descurce în lume). Am găsit în carte surzi care susțin demutizarea, care sunt adepții educației bilingve (limba semnelor și limba țării în care trăiesc). În școlile de surzi însă au fost eliminate orele de demutizare și de corectare a vorbirii, deși aceasta ușura comunicarea cu auzitorii. Nu îi ajuta neapărat la modul că ar fi putut conversa perfect, ci pentru că surzii ar fi gândit cuvântul învățat ca semn și în limbaj vocal. Ar fi știut apoi și să-l citească pe buze. Și să-i înțeleagă reprezentarea simbolică.

Șocul meu cel mai mare: de ce le e greu să citească și să se exprime în scris în limba română. Cred că înainte de a citi această carte eu m-aș fi gândit că pot comunica perfect cu un surd dacă-i scriu ce am de zis și el îmi scrie ce vrea să-mi comunice. Cred că-mi imaginam că un surd poate citi cărți pentru a se relaxa. Poate chiar credeam că dacă cerința la un examen li se dă în scris, nu oral, au aceleași competențe și aceleași șanse ca un auzitor.

Șocată am rămas când am aflat că nu. Și apoi al doilea șoc a venit după ce am înțeles de ce nu, întrebându-mă cum de nu m-am gândit niciodată la asta! Încercați să-i explicați unui copil mic, pe care-l învățați limba semnelor, ce înseamnă o prepoziție sau o conjuncție. Explicați-i mai multe timpuri ale verbelor (în afară de trecut, prezent și viitor). Explicați-i metafore care să nu i se pară asocieri ciudate. Traduceți-i în limba semnelor o frază alambicată, poetică de-a dreptul. Eu, ignoranta din exterior, credeam că un interpret LSR traduce pur și simplu toată fraza, cuvânt cu cuvânt. Credeam că traducerea în LSR are loc ca în orice limbă străină (cu o reglare eventual a poziției părților de propoziție). Dar nu, o frază înflorită în limba română va fi redusă la cuvintele de bază, ca un scurt rezumat, când e tradusă în LSR. Pentru a fi înțeleasă. Sintaxa frazei e total diferită, de aceea Adriana Săftoiu s-a luptat să fie recunoscută ca LIMBĂ propriu-zisă. Pentru că nu e o ustensilă de traducere.

De aceea majoritatea copiilor surzi cad bacalaureatul. Nu pentru că nu ar avea cunoștințele necesare, ci pur și simplu vorbesc altă limbă. Profesorii corectori nu sunt din licee de surzi. Ei nu știu ce lucrări corectează, ale cui, acestea se împart aleatoriu. Ei nu au cum să știe dacă e lucrarea unui surd sau a unui agramat. Nici nu ajung bieții copii să li se evalueze conținutul. Sunt eliminați pe baza unor greșeli care sunt făcute pur și simplu pentru că ei nu vorbesc limbajul nostru, nu pentru că nu ar avea cunoștințele necesare pentru a-și lua bacalaureatul.

Acum câțiva ani elevii surzi primeau note la bacalaureat și la materia LSR. Acum la limba lor maternă, LSR, primesc doar calificative admis/respins. Și deci această notare nu le mai crește media totală.

La pagina 95 aflu uimită cum mulți copii surzi ajung la liceu fără să știe tabla înmulțirii, doar pentru că nu sunt învățați să facă legătura între semn și cuvânt și semnificația semnului, de aici și dificultatea de a scrie în limba română. Nu pentru că nu ar putea înțelege conceptul înmulțirii, dar pentru că nimeni nu le-a explicat așa cum ei înțeleg, și pentru că nici măcar profesorii de la școlile speciale pentru surzi nu știu, majoritatea, LSR, ce să mai vorbim să formeze cât de cât programa școlară pe înțelesul elevilor…

„Limbajul mimico-gestual este o limbă distinctă, cu altă gramatică, altă structură, altă topică. În lipsa auzului, care este baza unei anumite forme de gândire, în lipsa formării limbajului ca proces psihic, elevii nu își pot dezvolta gândirea conceptuală, așadar informațiile dintr-un subiect de evaluare par adesea lipsite de sens și incoerente. Gradul de abstractizare al subiectelor, atât la disciplina Limba și Literatură Română cât și la Matematică, este unul ridicat, iar complexitatea cerințelor poate crea dificultăți chiar și unui copil tipic (auzitor). ”

„Dacă ne raportăm la subiectele Evaluării Naționale din ultimii ani, itemi de forma „Explică modul de formare a cuvintelor subliniate din secvența: Aerul era auriu, câte un sticlete cu căpșor roșu țâșnea dintre crengi, ciripind scurt și des” sau „Prezintă, în 30-50 de cuvinte, semnificația secvenței: Atunci îi mai veni inima la loc şi se mulţumi a aştepta până a doua zi. În ziua următoare, ia merele de unde nu-s. S-a supărat împăratul, nevoie mare, şi porunci ca paznici să se puie să prinză pe hoţi. Dară aşi! unde e pomană aia!” sunt foarte greu de înțeles și de exprimat pentru un elev surd.

Prezența profesorului interpret în sala de examen este mai degrabă un sprijin moral pentru elev, de cele mai multe ori sensurile cuvintelor, figurile de stil, plasticitatea unui text fiind imposibil de tradus în limbajul semnelor. Limba română numără aproximativ 80.000 cuvinte, iar în Limbajul mimico-gestual regăsim un număr de aproximativ 6.000 semne și expresii. […] un examen care de multe ori, susținut în această formă, nu are nici un sens pentru elev, nu reflectă nivelul lui de cunoștințe și nici realitatea. (fragment din articolul Cum evaluăm copiii cu deficiențe de auz:  https://scoala9.ro/cum-evaluam-copiii-cu-deficiente-de-auz/396/ )

Eu n-am știut că majoritatea profesorilor din școlile de surzi sunt auzitori și nu știu limba semnelor. Chiar și autoarea articolului de mai sus, Iulia Măndășescu, povestește cum l-a învățat de la elevi și încă are procese de conștiință că din cauza asta e posibil să nu-i fi putut ajuta, așa cum ar fi trebuit, pe cei din prima ei generație. Dar cei mai mulți dintre profesori nici nu-și dau interesul. Nici nu stau cu fața înspre copii când explică, scriu continuu pe table doar…

Dar sunt și copii care ajung la școala specială fără să știe limba semnelor. Copii cu care părinții nu au comunicat. Iulia Măndășescu se întreabă dacă atitudinea aceasta de a nu folosi LSR vine chiar din lumea surzilor. Până recent nu era folosit LSR nici în școlile pentru surzi, se mergea strict pe demutizare, pe citit pe buze și încercarea de a părea auzitor. Sau poate nu vor părinții să accepte că au un copil surd. Dar pentru ei limba maternă e cea a semnelor, de aceea preferă, dacă sunt lăsați să aleagă, să nu se chinuie cu limba străină a vorbirii.

Mulți specialiști din carte au spus, Iulia Măndășescu a accentuat și ea: cei care nu învață LSR de mici sunt decalați cognitiv pentru că nu au avut șansa să se exprime și să învețe. Să gândească…

Tot dânsa spune că nu mai există ramură de psihopedagogie specială la facultățile de psihologie, pentru o specializare mai aprofundată, ca să ajungi în școlile de surzi pregătit să-i ajuți pe acești copii… Trist…

Dar, dacă profesorii pot în timp să învețe singuri, dacă sunt dedicați, pentru copiii surzi nu au existat programe de învățământ gândite pentru ei, explicate pe înțelesul lor. Autoarea scrie că „vor exista” din 2022. Am găsit online documente din primăvara 2021, deci sper că din această toamnă au fost puse în practică. Pentru surzi nu există manuale auxiliare, sau o bază materială specifică lor.

Dar, amintește Iulia Măndășescu, ce pretenții să ai în învățământ, dacă la comisia de handicap nu există un interpret în limbajul semnelor pentru surzii care merg acolo în mod regulat, deși legal ar fi obligatoriu…

Ramona Bota a făcut parte din grupul celor care colaborau pentru alcătuirea manualelor școlare pentru elevii surzi sau cu deficiențe de auz. S-a mutat în Germania din cauza eșecului din țară. Reușise să încheie o facultate specializată pe educația surzilor și a mers cu entuziasm să se angajeze profesoară la liceul pentru surzi. A pierdut însă postul la examenul de titularizare pe stil clasic, pentru că ea este surdă. Susține și ea că surditatea este o diversitate a limbii și o valoare culturală. Limba semnelor e strâns legată de cultura lor. Surzii nu simt că au o problemă pentru că nu aud, doar simt că societatea are ceva cu ei.

Tot ea critică profesorii din școlile de surzi că nu cunosc limbajul semnelor și spune că e ca și cum în școlile de masă ar merge să predea un profesor care nu știe limba română! „Incompetența profesorilor tulbură procesul de învățare.”

Ați știut că surzii pot dansa? Fascinată am citit articolele online despre Petre Dobre, un tânăr surd care nu a reușit să își ia bacalaureatul nostru clasic românesc, dar care apoi a fost chemat la Universitatea Royal Conservatoire din Scoţia. La Liceul Tehnologic Special ,,Beethoven“ din Craiova a fost înscris în trupa de dans contemporan a liceului, ,,No Limit“, cu care a ajuns să danseze şi în finala emisiunii „Românii au talent“. Liceul începuse o colaborare cu universitatea din Scoția, iar aceștia au știut să valorifice un talent pe care românii l-ar fi considerat inapt sau retardat din cauză că nu a reușit să ia note de trecere la Bacalaureat. Ce spunea el într-un interviu din 2018: „Iubesc România! Când am ocazia vin în vizită, dar nu cred că m-aş întoarce definitiv. De ce? Pentru că aici am o altă viaţă şi sunt tratat ca un om absolut normal faţă de cum se întâmplă în România.”

Apoi am fost uimită de Lavinia Chițu, pe care am și văzut-o online interpretând muzica în LSR. Ea este auzitoare din familie de surzi și interpretează inclusiv instrumente muzicale.

Surpriza plăcută numărul trei din această carte, după experiența dansului și a muzicii? Poveștile pentru copiii surzi. Știați că există o pagină web (afostodata.ro) unde copiii surzi sau auzitori pot „asculta” povești sau lecții audio? Când citeam interviul cu fondatoarele acestui proiect mi-am dat seama că e nevoie de un timp mai lung pentru semne decât pentru a spune cuvântul. Deci și lecțiile au nevoie de un timp mai lung. De aici concluzia logică ar fi să ne gândim cum reușesc copiii surzi să învețe după o programă neadaptată lor. Tot din registrul lui „nu m-aș fi gândit” e și faptul că decorul poveștilor trebuie ales în așa fel încât să nu aglomereze privirea, ochii să poată urmări ușor semnele.

Dar cum stă treaba cu permisele de conducere? În România surzii au dreptul să conducă autovehicule din 1969. În întreaga lume singura condiție suplimentară pentru ca un surd să poată conduce e să aibă „oglinzi de aripă” pe mașină. Acele oglinzi ca pe vremuri care nu erau pe portieră, ci cumva deasupra roților. Astfel surzii aveau o panoramă mult mai largă, deși din tot ceea ce am citit în carte, chiar și cu o mașină clasică surzii ar fi șoferi mai precauți și mai atenți decât auzitorii. Nu doar pentru că ei chiar nu au ce face altceva decât să fie atenți la drum (spre deosebire de noi, care mai ascultăm muzică și astfel oricum nu auzim nimic din ceea ce se întâmplă în trafic), dar și pentru că atunci când îți este afectat un simț, toate celelalte ți se dezvoltă mai mult decât „normal”.

Din 2018 însă un ordin al Ministerului Sănătății restricționa reînnoirea permiselor de conducere de examenele medicale. Nu exista nicio mențiune legată de surzi, așa că ei nu și-au putut înnoi permisele pentru că nu treceau de „proba” ORL. Mai mulți surzi au mers atunci la Parlament. Însoțiți de interpreta de care ei au făcut rost și care era angajată de ei. Într-o instituție a statului. Când legea le-ar fi garantat prezența unui interpret, dar numai pe hârtie, nu și în practică… Sorina Pintea, pe atunci în rolul de ministru al sănătății, nu a mers la comisie pentru această problemă importantă. Nu era o chestiune de lux, de relaxare, mulți surzi își pierdeau locurile de muncă, și așa greu câștigate, din cauză că își pierdeau dreptul de a conduce un autoturism. Când a fost apoi chemată de către Comisia de Petiții și Abuzuri, a venit și doamna ministru să discute cu acești oameni disperați.

Vinovatul acestui haos se pare că ar fi fost Dr. Codruț Sarafoleanu, președintele comisiei de ORL din minister. Acesta insista că surzii ar trebui pur și simplu să poarte aparate auditive. Acum ar fi momentul să scriu că în alte țări surzii pot chiar pilota avioane fără aparate auditive. Domnul Sarafoleanu, care, ca mine, nu a purtat niciodată un aparat auditiv, susține că acestea sunt confortabile și că surzii ar fi încăpățânați sau poate chiar mofturoși că nu le folosesc. Tot el menționează că implantul și toate procedurile pre și post operatorii costă aproximativ 60.000 euro. Sumă care nu e suportată de stat pentru un adult. Pentru un nou-născut am menționat deja că statul suportă strict operația la o ureche. Nu la ambele (deși domnul Sarafoleanu menționează cât e de important auzul stereo), și fără a acoperi cheltuielile pre și post operatorii… Așadar chiar dacă unii părinți ar merge pe acest drum, doar pentru o ureche a bebelușului lor, tot trebuie să vină cu o avere de acasă.

Și (spun toți cei întrebați în paginile cărții) nu obții sunetele pe care le aude o persoană auzitoare, sunetele sunt robotizate și mărite. Din câte am înțeles, chiar și cu aparatele e complicat (pe lângă zgomotele de fond auzite prea tare și vocile prea puțin): după ce începi să le folosești îți pierzi total auzul avut până atunci. Nu ai voie să porți aparatul pe furtună, sau la piscină, la duș, sau noaptea în somn. Îmi amintesc caricaturile care făceau haz de necaz de noile mame că mereu își „aud” copiii plângând, chiar și când aceștia nu plâng: „Schizofrenia de duș: credința constantă că auzi un bebeluș plângând oricând încerci să faci duș”. Ei bine, să trebuiască să fac duș într-o liniște ca de mormânt ar fi, pentru mine, ca mamă, o experiență foarte dificilă. Să știu că nu mi-aș auzi copiii dacă mă strigă la nevoie… Sau în somn: cum poți dormi liniștit când știi că dacă se întâmplă ceva teribil, tragic sau periculos, nu auzi nimic? Cred că surzii dezvoltă de mici copii mecanisme compensatorii de rezistență. Dar un om care ieri își „ciulea urechile” la orice zgomot, să rămână brusc în … tăcere.., recunosc că eu m-aș ține mereu să nu adorm profund…

Concluzia autoarei la final: ceea ce leagă toate aceste povești de viață este indiferența statului român față de aceste comunități, față de acești oameni. Și doamna Săftoiu descrie în ultimul aliniat exact sentimentele cu care am rămas eu la finalul acestei cărți uimitoare:

„Am descoperit o lume cu oameni diverși, dar care nu sunt altfel decât mine, decât nevoile mele. M-am simțit fericită cu ei, la fel cum m-am simțit rușinată de ignoranța mea, vreme de atâția ani, față de cei care se aflau lângă mine fără să-i văd, fără să-i aud. Le sunt profund recunoscătoare că m-au ajutat să îmi îndrept greșeala.”