Motto:
„România mea personală. O port aici, în suflet, ca pe un mugur de fluier” (Delia R. Hornfeck)
Angela Monica Jucan
2 decembrie 1952 – 27 iulie 2023
(Să ne amintim, din când în când, de cei dragi sufletului…)
Așa o risipire a românilor, ca în ziua de azi, n-a mai fost în toată istoria noastră – obișnuită cu băjenii, pribegii, iar la nivel înalt, exiluri – și fenomenul tinde să ia o și mai largă anvergură. La vârsta primului salariu, copiii își întind aripile și zboară până cine știe unde. Vatra Țării pare că va rămâne, în câțiva ani, pustie.
În realitate, despărțirea de țarina asta sărăcită și compromisă nu se întâmplă niciodată. Ducem cu noi, până departe și pentru totdeauna, limba care, uitată de tot de-ar ajunge, tot maternă rămâne, ducem amintiri, ducem un fel de a fi și o mentalitate, o fizionomie singulară strânsă din chipurile părinților, bunicilor, străbunicilor, ducem un nume, ducem o capacitate de muncă, de gândire, de iubire. Și dăm, din ele, și altora. Lăsăm urmă. Lăsăm un spațiu mai bogat. Mai bogat cu un pic de Românie.
Se știe, în general, că „diaspora” înseamnă „împrăștiere”; mai puțin atenți suntem la componentele cuvântului: greceștile „dia” („prin”, „peste”, „între”, „printre”) și „spora” („sămânță”). Deci, înțelesul întreg al cuvântului este: seminție/neam/gintă presărată peste/prin/între/printre alte popoare. Trăiește, de fapt – risipită pe mii de kilometri –, o lume românească, de multe ori, fără legături între oamenii ei – suspendați numai în izbucnit sau înăbușit Dor.
În orice situație de izolare, comunicarea este vitală pentru că dă sentimentul de solidaritate. Iar solidaritatea – „ținerea laolaltă a celor ce se află despărțite” – amintindu-ne de Heidegger, este însăși identitatea. Tot el definește bine limba ca fiind „locul de adăpost al ființei”. Refugiul în dimensiunea de securitate a graiului părintesc și „ținerea laolaltă”, crearea unui liant al celor de viță românească, păstrarea identității, este și ceea ce reușesc revistele online, majoritatea, ale diasporei, dar editate, câteva, și în Țară, în format electronic care asigură accesul universal-planetar instantaneu, inclusiv al celor rămași (nu mai puțin izolați) între hotarele României. Aceste seriale sunt, de obicei, de tip magazin, acoperind o tematică vastă, pentru toată lumea, iar colaboratorii – adunați de pe tot Pământul – sunt mai înzestrați, mai exersați, sau mai manufacturieri în arta scrisului. Ești contrariat, uneori, ca cititor, cum a fost acceptat un articol nu tocmai îndreptățit să primească „bun de tipar”. Dar am înțeles că nu-i decât atât de specifică îngăduință românească – proverbială, de-a dreptul – cu „Lasă!”, „Lasă-l și pe el”, și o pornire de ospitalitate, emblematică și ea pentru români, și ideea că „oameni suntem”.
Și m-am dus în josul paginii uneia din aceste reviste, apoi a alteia și încă a uneia, m-am uitat mai bine și m-am pomenit pe ulițe românești mirosind a sat la vremea înserării, cum de ani nu mai avem, aievea, nici în România, dar sat al cărui spirit există, în continuare, oricât ne-am fi urbanizat și occidentalizat. La o portiță, se istorisea o întâmplare senzațională, dincolo era în curs un taifas (articol mai colocvial redactat), mai încolo, se intona o doină, ceva mai departe – un vers mai puțin reușit (poate, încă, în lucru, publicat într-o formă preliminară), apoi, un discurs cam impulsiv (și de-astea se-ntâmplă), pe urmă – povestea unei reușite românești, din cinstea căreia simțim că avem și noi o parte, că, doar, suntem din același neam. Dintr-un cuptor, tocmai ieșea o pâine adevărată, cum o făcea mama, cum a făcut-o și străbunica. Uite și-un înscris în care, la un cuvânt, autorul a pus un „i” în loc de doi. – Dar, ce? Moare lumea din asta?
Nu moare. Dimpotrivă. Din risipiri pe mii de kilometri se-adună în noduri de comunicații publicistice potecile inimii circulate de români. Pentru câteva minute, pentru o oră, pentru două, auzi (chiar! – parcă auzi) vorbe de-ale noastre – prietenoase, blajine sau mai aspre, fraze curat construite ori mai fără meșteșug, dar pornite de la oameni de omenie. Te simți Acasă, într-o românitate reunită, scuturată de rigorile locului de muncă străin, deshămată, așa, ca-n faptul cinei, de la grijile practice, dezlegată de legile fără număr care, prin străinătate, zice că se și aplică, nu ca pe la noi – corectitudini de care românii noștri se declară mulțumiți, cărora li se conformează pe-acolo, pe unde i-a dus soarta, le-ar dori existente și în România, dar, pitit în fundul inimii, îl poartă, o viață, până la capătul lumii, de e să fie, pe „Lasă!”
Din văi sublime dar străine și din umila, umilita, însă ca nicio alta în lume albie – încă – a Țării, revistele online de rostire românească strâng ce are esențial neamul nostru, făcându-se punct de întâlnire pentru românii de peste tot, într-o atmosferă de românitate autentică – primitoare, concesivă, cuviincioasă, cumsecade, identificată prin (sigur vă amintiți!) „Povești și doine, ghicitori, eresuri”.
În mii de ecrane, ochii cititorului de limbă română se odihnesc pe mesaje de suflet adunate din „împrăștiere”. Da, dragă Delia, fără pământ delimitat, dar strânsă definitiv în conturul inimii fiecăruia, împărțită între câți și la care pe unde suntem, dar niciodată destrămată, e aici, vie, „România mea, România ta. România noastră”.
Redacția „e-Bibliotheca septentrionalis” – Blogspot
Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare – ROMÂNIA
