Corectitudinea politică: ideologie sau religie seculară?

Sintagma „corectitudine politică” (political correctness) a intrat în limbajul public de circa trei decenii¹, dar rădăcinile ei coboară până în urmă cu un secol. Ea exprimă, în viziunea unora, dacă nu o doctrină închegată (încă!), o ideologie, iar alţii o situează în rândul „religiilor” generate de secularizarea augmentată de postmodernitate².

Subliniind dificultatea definirii conceptului, Vladimir Volkoff îi surprinde, în câteva cuvinte, esenţa: „Un mod de a reacţiona la anumite lucruri, o sensibilitate sui generis, cel mult o Weltanschauung”³. Toţi cei preocupaţi de istoria acestui concept îi relevă legătura cu ideologia marxistă şi îi indică izvoarele în Germania, la începutul celui de-al treilea deceniu al secolului trecut, în atmosfera de dezamăgire cauzată de pierderea războiului, dar şi de insuccesul încercărilor de revoluţie bolşevică din Germania şi Ungaria. Doi teoreticieni importanţi ai marxismului, Georg Lukács, participant activ la revoluţia de la Budapesta, fost comisar-adjunct pentru cultură în guvernul condus de Béla Kun, şi Antonio Gramsci, unul dintre fondatorii Partidului Comunist Italian, au înţeles printre primii necesitatea regândirii şi adaptării marxismului în noul context istoric. În acest scop, G. Lukács, H. Marcuse, Theodor Adorno, Carl Grünberg vor înfiinţa în 1923, în asociere cu Universitatea din Frankfurt, un Institut de Cercetări Sociale, la care vor adera, pe parcurs, şi alţi neomarxişti, precum Max Horkheimer, Walter Benjamin, Erich Fromm, Jürgen Habermas ş.a. În 1933, la venirea lui Hitler la putere, institutul cu membrii săi părăseşte Germania, activând o perioadă la Geneva şi Paris, iar în 1940 emigrează în S.U.A. Vor reveni în 1949 în Germania şi se vor implica în dezbaterile politice şi culturale, dezvoltând o teorie critică, a capitalismului, îndeosebi, ca şi a socialismului, fiind cunoscuţi sub sintagma „Şcoala de la Frankfurt”.

Teoria lor, din care îşi trage seva corectitudinea politică, este bazată pe transferul revoluţiei din domeniul economic, aşa cum a fost concepută de fondatorii marxismului, socotită acum fără sorţi de izbândă, în cultură. Aşa a luat naştere „marxismul cultural”, orientat împotriva etosului occidental prin negarea normelor şi a valorilor morale create de societatea modernă capitalistă.

Ideile lui Georg (György) Lukács despre emanciparea sexuală, ca şi despre caducitatea familiei tradiţionale, monogame, pe care a încercat să le impună în timpul efemerului guvern bolşevic ungar din 1919, susţinute mai ales de H. Marcuse în Eros şi civilizaţie (1955), au fost rapid îmbrăţişate de tineret, în primul rând, dar şi de alte categorii, fiind folosite ca vârf de lance pentru desfiinţarea şi a altor tabuuri sociale. În practică, consecinţe imediate au fost mişcarea hippie de la începutul anilor ’60 în America şi mişcările studenţeşti din luna mai a anului 1968 din Franţa. Sloganul tinerilor americani împotriva războiului din Vietnam, „Faceţi dragoste, nu război”, era inspirat din ideile lui Marcuse, care a îmbinat marxismul cu psihanaliza lui Freud.

Marxismul cultural a deplasat accentul de pe proletariat, considerat în marxismul clasic, economic, drept agent al schimbării societăţii, prin desfiinţarea proprietăţii private şi, implicit, a burgheziei, pe tineretul studios, în primul rând, dar şi pe alte categorii de defavorizaţi, revoltaţi împotriva autorităţii statului, precum negrii, femeile, lumea ghetourilor etc. Din această revoltă care viza, precum marxismul originar, egalitatea, deci desfiinţarea ierarhiilor, a apărut corectitudinea politică. Debutul l-a constituit corectarea modului de adresare către populaţia de culoare: s-a considerat că noţiunea de „negru” conţine reflexe rasiste şi s-a cerut înlocuirea ei cu cea de „afroamerican”. Treptat, s-a trecut la purificarea limbajului curent şi de alte cuvinte, socotite ofensatoare la adresa unor categorii. Ceea ce iniţial părea a fi o intenţie generoasă, salutară şi corectă – căci e firesc ca relaţiile interumane să fie bazate pe respect şi bun-simţ –, s-a transformat, cu timpul, într-o obsesie terorizantă, comparabilă cu o adevărată vânătoare de vrăjitoare. Declarând tacit un război diferenţelor, inclusiv celor biologice, naturale, adepţii corectitudinii politice acţionează în vederea uniformizării, nivelării umanităţii, prin limbaj, comportament şi, desigur, printr-o gândire unică – ceea ce a încercat şi marxismul pus în practică de Lenin şi Stalin. Precum comunismul împărţea omenirea dihotomic, în exploataţi şi exploatatori, promotorii corectitudinii politice disting între minorităţile considerate ca defavorizate şi, deci, oprimate (negrii, hispanicii, feministele, homosexualii, handicapaţii, săracii etc.) şi majoritatea reprezentată de oamenii albi, heterosexuali, creştini, familişti etc. care ar personifica răul. Afirmând că luptă împotriva discriminării minorităţilor enumerate, ei discriminează majoritatea! Noul limbaj eufemistic introdus de corecţii politic cu scopul de a evita ultragierea unor categorii, în general vulnerabile, frapează prin falsitate şi chiar absurd. Astfel, în loc de „negro” sau, şi mai grav, „nigger”, s-a propus „black”, apoi „afro-american”! În loc de „orb”, considerat jignitor, s-a introdus nevăzător, deşi nici Homer şi nici Borges nu s-au simţit ofensaţi. Este firesc să nu le amintim direct, brutal, celor dezavantajaţi de la natură sau social de starea lor nedorită, dar nu să recurgem la exagerări comice sau chiar absurde, pentru a preveni discriminări de gen, rasă, orientare sexuală, religie sau dizabilităţi. De categoria comicului aparţin următoarele expresii dintr-un posibil dicţionar al corectitudinii politice: măturător – operator ecologic; boschetar – cu reşedinţă flexibilă; vagabond – fără reşedinţă fixă; criminal – element asocial; puşcăriaş – socialmente separat; pitic – entitate cu dezavantaj vertical etc. Pentru „invalizi” nu este văzut bine termenul de handicapaţi, ci trebuie spus „diferit abili”, iar termenul de „femeie de moravuri uşoare” pentru prostituată nu mai este suficient şi se propune „lucrătoare sexuală” sau „accesibilă pe orizontală”! De absurd ţine introducerea în legislaţia canadiană (Ontario), în locul clasicilor termeni de mamă şi tată, pe cel de părinte, pentru a nu discrimina (leza) cuplurile homosexuale⁴. În acelaşi scop, Primăria din Paris, în 2017, a procedat la aceeaşi modificare în documentele oficiale, locul cuvintelor mamă şi tată fiind preluat de părinte 1 şi părinte 2⁵. Nu numai că în acest mod a fost pervertit limbajul, dar s-a trecut, pe nesimţite, la problema drepturilor unor minorităţi, ocazie de a culpabiliza categorii de populaţie mult mai mari, cărora li s-a lezat dreptul la exprimare. Noul limbaj, corect politic, devenit instrument de intimidare, se impune fără dezbatere, chiar cu agresivitate, cei care nu-l acceptă fiind numiţi rasişti, sexişti, intoleranţi, reacţionari etc., fapt care îi inhibă pe cei care ar vrea să protesteze.

Atacul corecţilor politic este orientat împotriva tradiţiei, cu referire expresă la omul alb, heterosexual, european, adept al familiei monogame, al creştinismului şi al capitalismului, creator al civilizaţiei occidentale.

Pentru ideologia corectă politic, toate lucrurile sunt egale, sunt blamate meritocraţia şi elitismul, căci orice ierarhie este contrară egalităţii, periculoasă pentru minoritate şi, ca atare, trebuie desfiinţată. Este corectă politic doar diferenţa pe orizontală (examenul, spre exemplu), nu şi pe verticală, care implică o superioritate (concursul!)⁶. Pledând pentru egalitate şi uniformizare, corectitudinea politică contribuie la relativizarea valorilor tradiţionale, ba, mai mult, răstoarnă scara axiologică firească. Căsătoria, cu aura ei sacră pe care i-o conferă creştinismul, devine un simplu parteneriat laic. Homosexualitatea, trecută sub tăcere sute sau mii de ani, a devenit un subiect public şi, sub ocrotirea corectitudinii politice, tinde să intre în categoria firescului⁷, întrucât noua ideologie consideră sexul ca o opţiune pentru individ şi nu ca o realitate biologică, aşa cum este, de altfel, şi rasa. Mai mult, în unele ţări nordice ale Europei s-a ajuns la admiterea căsătoriilor homosexuale, iar în Suedia s-au făcut în anul 2016 chiar propuneri de legiferare a incestului şi a necrofiliei⁸!

Nihilistă prin natură şi vocaţie⁹, corectitudinea politică atacă nu numai familia, ci şi religia creştină în ansamblul ei. În S.U.A., ca şi în Europa vestică, este tot mai mult vizibilă christianofobia¹⁰, îndepărtarea de religia întemeietoare, încât s-a ajuns ca în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene să nu se introducă nicio referinţă la Dumnezeu şi la creştinism, deşi este bine cunoscută originea creştină a Europei! Iar în S.U.A. statuile lui Thomas Jefferson şi George Washington – doi dintre Părinţii Fondatori – au suportat furia demolatorilor, pe motiv că au deţinut sclavi. La fel, cărţi sau filme în care apare populaţia de culoare „oprimată” au fost interzise, iar universităţile americane şi engleze – cele mai afectate de noua religie seculară – îşi modifică programele de studii, eliminând autori clasici sau chiar literaturi (medievală, spre exemplu), în favoarea unor cursuri despre rasă, etnicitate, sexualitate, diversitate etc.

Deocamdată, corectitudinea politică este mai puţin prezentă la noi¹¹, probabil şi datorită rolului jucat de ortodoxie, spaţiul ei de predilecţie fiind cel al laicităţii (secularizării).

 

Note de subsol:

¹ Ea a fost precedată, în anii ’70, de expresia „corect politic” (politically correct), apărută cu sensul de azi în campusurile universitare din S.U.A., unde domină, în pofida aberaţiilor de care este însoţită.

² Vezi Nicu Gavriluţă, Noile religii seculare, Editura Polirom, Iaşi, 2018, pp. 75-133. Aici, corectitudinea politică este tratată alături de noile tehnologii şi de transumanism. A se vedea, de asemenea, William Lind, Andrei Dârlău, Irina Bazon (coord.), Corectitudinea politică: „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale, Editura Rost, Bucureşti, 2015, şi Martin S. Martin, Cristian Pătrăşconiu, America la răscruce. Un dialog transatlantic, Editura Humanitas, Bucureşti, 2017, pp. 37-67.

³ Vladimir Volkoff, Manualul corectitudinii politice, Editura Antet, Bucureşti, 2001, p. 5.

⁴ Apud Nicu Găvriluţă, op. cit., p. 116.

⁵ Ibidem, p. 117.

⁶ Într-un stil expresiv şi însoţit de umor, Volkoff prezintă (vezi op. cit.) circa 190 de cuvinte trecute prin grila corectitudinii politice. Potrivit acesteia, sunt corecte politic noţiuni ca avort, homosexualitate, individualism, echipă etc., mult mai multe fiind incorecte politic, căci implică inegalitatea: admiraţia, credinţa, curajul, familia, respectul etc.

⁷ Pentru impunerea homosexualităţii vezi în acest sens Nicu Găvriluţă, op. cit., pp. 117-118.

⁸ Ibidem, p. 40.

⁹ Vezi Vladimir Volkoff, op. cit., p. 7.

¹⁰ S-a ajuns la scoaterea crucilor creştine (crucifixe) din filialele Crucii Roşii din Belgia. Vezi Nicu Găvriluţă, op. cit., p. 119.

¹¹ Avem şi noi un Consiliu Naţional pentru Combaterea Discriminării, care aplică sancţiuni pecuniare pentru afirmaţii şi comportamente considerate şi reclamate ca discriminatorii.