Din viața lui Iosif Vulcan

Bibliotheca Septentrionalis

de Ioan MICLĂU-Gepianu,
Cringilla, Australia

Născut într-o familie de preoți români, la 31 martie 1841, la Holod, o comună a județului Bihor, Iosif Vulcan va primi o educație bună. Ulterior, încă din tinerețe și apoi de-a lungul vieții sale, se va consacra luptei de emancipare a neamului său românesc transilvănean.

În 1844, părinții săi, Nicolae Vulcan și Victoria Vulcan, se mută la Leta Mare, unde tatăl său este preot timp de 36 de ani. Încă din 1859, pe când tânărul Iosif Vulcan era elev în ultimul an al Liceului orădean, el debutează în „Telegraful Român” cu articolul: Despre necesitatea unei foi beletristice române. Deci era în ființa sa sâmburele unei chemări ce avea să se împlinească.

În 1860 îl găsim pe Vulcan student la Facultatea de Drept din Budapesta.

Înclinat spre cele ale muzelor, dar și spre cele ale realismului, căci tânărul Iosif Vulcan se maturiza într-o împletire dintre romantism și realism, atingând literatura și teatru, devine un optimist și pasionat căutător de frumuseți, care să înnobileze acest străvechi neam al său, al românilor transilvăneni și de pretutindeni.

Acestea îl determină ca, în anul 1865, Vulcan să deschidă Revista Familia, revista sa nemuritoare pe care o va purta ca pe o flacără de iubire, timp de cinci decenii și în care, la 1866, tânărul Mihai Eminescu publica poezia: De-aș avea, prin care de fapt tânărul bucovinean se face cunoscut tuturor românilor.

Iosif Vulcan, fiind și el în floarea tinereții, desigur că va fi atins de influențele literaturilor franceze și în special de romanele lui Al. Dumas. Astfel, chiar primul roman scris de el s-a intitulat: Sclavul amorului.

Dar maturizarea și vremurile în special îl împing spre teme majore. Apar nuvelele și romanele lui cele mai valoroase, ca de exemplu: Doi morți vii (dezbinări confesionale), o nuvelă scrisă în anul 1861 și publicată în „Concordia” Vin apoi la rând: Vezina, ducele lui Decebal, Dar, Rănile Națiunii (1876), apoi Ștefăniță Vodă cel Tânăr, opere ce rămân nepieritoare. Ba mai mult, considerând folclorul un adevărat tezaur național, Vulcan înființează în 1875, ca o variantă a revistei Familia, publicația Șezătoarea. Iar în 1903, pe scena teatrului din Oradea, se juca piesa de teatru Ștefăniță Vodă cel Tânăr, care aduce o mare însuflețire printre locuitorii Orădeni la acea vreme. Era o însuflețire de înfrățire între români și unguri. Atunci, într-o înflăcărare mare, poetul Ady Endre striga la mulțime: „Aceasta nu e numai o premieră de teatru, ci este ea însăși o premieră de înfrățire între românii și ungurii locuitori ai orașului”, așa că prezentarea teatrală a fost repetată și în ziua următoare, la insistențele publicului.

Cu ocazia acestei premieri, la Restaurantul „Vulturul Negru” din Oradea, unde se întâlniseră artiștii pentru a cinsti succesul premierei teatrale, Iosif Vulcan a rostit istoricele sale cuvinte: „Deși cultivăm Limbi deosebite, sentimentele noastre comune se întâlnesc în templul sfânt al literaturii”.

Ca dramaturg, Vulcan are reprezentată pe scena Teatrului Național din București piesele: Gărgăunii dragostei și Ștefăniță Vodă cel Tânăr (1880-1890).

Revista FAMILIA a fost însă acea capodoperă pe care a scris-o și a șlefuit-o de-a lungul vieții sale marele holodan, care niciodată nu s-a desprins de timpul și munca necesară, dar și financiar, pentru apariția neîntreruptă a Revistei Familia.

Mulți scriitori și poeți ai vremii și-au văzut creațiile lor publicate în coloanele acestei Reviste și cărora Editorul le acorda iubirea sa prin cele mai bune cuvinte.

Iosif Vulcan se stinge din viață la 8 septembrie 1907. Funeraliile se țin în 10 septembrie, oficiate de Episcopul de Oradea, Radu Demetriu. Au fost prezenți reprezentanții tuturor instituțiilor și asociațiilor științifice și culturale române și maghiare mai importante. Academia Română a fost reprezentată de Vasile Mangra, Societatea de Teatru, de Iosif Blaga. Au fost de față delegații Societății „Petre Maior” al ASTREI, Prof. Universitar Zsolt Beoty, de la Societatea „Kisfaluty”. Înmormântarea a avut loc în Cimitirul „Olosig”din Oradea. Cuvântarea funebră o ține folcloristul Atanasie Marian Marienescu, bun prieten și colaborator la Revista Familia

****

IOSIF VULCAN ȘI TEATRUL TRANSILVĂNEAN

„Ziarele anunțară că eminentul nostru artist, dl. Pascaly, va aranja cu trupa sa câteva reprezentări la Gherla, pe timpul adunării generale a „Sociațiunii” (Asociația Transilvăneană). Eu însă (Iosif Vulcan), doream să văd mai multe piese și astfel dorința mea mă mână la Arad, unde chiar atunci publicul avea ocazia a se delecta în scena română. Și ce bine că mă dusei la Arad, că, precum știți, dl. Pascaly, neputând merge la Gherla, aș fi fost lipsit de plăcerea de a vedea teatrul român”.

La Arad, Vulcan l-a vizitat pe Mihail Pascaly, cu care a avut conversații pe teme literare și dramaturgie, artă teatrală etc. Tot acum, Vulcan are fericirea a-l întâlni pe tânărul său debutant, Mihai Eminescu. Editorul „Familiei”, era deci bine informat de soarta teatrului din România, fiind conștient de necesitatea creării unui repertoriu național. În timpul șederii sale la București, mărturisește Vulcan – „teatrul fu principalul meu studiu”.

Prin Teatru, Vulcan vedea mijlocul cel mai potrivit de educație, de înfrățire între naționalități, cunoscute fiind istoricele și fără – de – sfârșitele frământări etnice . Teatrul, spunea el, este cea mai mare instituție și școală de educație, pe lângă biserică și școlile de stat, ... dezvoltă în noi gustul frumosului, gustul bunei cuviințe, reîmprospătarea gloriilor străbune, victoriilor și luptele românilor pentru libertate și independență”.

Inițiativa lui a avut ulterior un mare răsunet în rândurile intelectualității române din Transilvania. Până și oamenii de artă și literatură de talia lui Ady Endre, au recunoscut marele efort al redactorului Revistei „Familia”.

De un optimism într-adevăr de neegalat, Vulcan pune pe scena Teatrului din Oradea, piesa dramei sale Ștefăniță Vodă cel Tânăr. Acestea s-au petrecut la data de 4 martie 1903. Succesul a fost de un mare răsunet. Publicul a cerut repetarea reprezentației și în ziua următoare.

Înflăcărat de eveniment și mai ales de înflăcărarea mulțimii române și maghiare, umanistul poet maghiar Ady Endre nota: „Premierea prieteniei româno-maghiare”, iar în ziua următoare (5 martie 1903) la Restaurantul „Vulturul Negru” din Oradea, la banchetul organizat în cinstea marelui succes al teatrului românesc, invitați ai artei și literaturii române și maghiare, au adus elogii autorului dramei Ștefăniță Vodă cel Tânăr. Ady Endre, din partea etniei maghiare a fost cel mai înflăcărat, vorbind despre necesitatea înfrățirii, indiferent de nație. Cu această ocazie, în cuvântul său, Iosif Vulcan a rostit istoricele cuvinte:

„Deși cultivăm limbi deosebite, sentimentele noastre comune se întâlnesc în templul sfânt al literaturii”. (5 martie 1903, cu ocazia premierii dramei sale, Ștefăniță Vodă cel Tânăr, la Oradea.

****

STRĂBUNII LUI IOSIF VULCAN

„… Străbunii lui Iosif Vulcan sunt originari din Muntenia, de unde o ramură a lor s-a stabilit la Blaj, iar de acolo, străbunicul Petre Vulcan se mută la Șinca-Veche, locul de naștere a lui Gheorghe Șincai. Aici se naște Nicolae Vulcan, tatăl lui Iosif Vulcan, la 23 decembrie 1805. Din această familie se trage și vestitul episcop Samuil Vulcan, unchiul lui Iosif Vulcan, întemeietorul Liceului de băieți din Beiuș, ocrotitorul corifeilor Școlii Ardelene – Petru Maior, cu care se înrudea după mamă, iar Gheorghe Șincai și Samuil Micu, nevoiți să se refugieze din cauza persecuțiilor lui Ion Bob, tot la episcopul orădean găsesc adăpost.

După terminarea studiilor făcute la Blaj, Sibiu, Oradea și Viena, Nicolae Vulcan, cu sprijinul lui Samuil Vulcan, stă timp de doi ani (1829-1831) la cancelaria episcopală din Oradea. La 21 august, 1831 este hirotonit și numit paroh la Holod, de confesiune greco-catolică, după obligațiunile vremii.

Dar tot în acest an se căsătorește cu Victoria Irinyi ( Irimie era numele de familie), de confesiune ortodoxă, din Leta Mare, Ungaria, proprietar și diriguitor de moșii în Pusta. Nicolae Vulcan și Victoria au avut 6 copii, din care 5 au murit prematur. Iosif Vulcan se naște la 31 martie 1841 la Holod, unul din domeniile principale ale episcopiei.

Frumusețile locurilor natale, amintirea prunciei sale în această natură, ce dă copilăriei acele suveniruri sfinte, cerești, adun în amintirea poetului de mai târziu, în versuri, sentimentul cel mai nostalgic despre Holod.

Cităm:

LA HOLOD!

„Te salut cu bucurie,
Mic sătuț ce scump îmi ești,
Căci vederea-ți îmi reînvie,
Mii de suveniri cerești,
Suveniri dulci din pruncie,
Mă-ncântați adeseori!”

În 1844, familia Vulcan se mută la Leta Mare, unde tatăl lui Iosif Vulcan preoțește timp de 36 ani.

Continuându-și copilăria și primii ani de școală aici, Iosif urmează însă cursurile liceale la Oradea, pe care le și termină în 1859. Se înscrie apoi la Facultatea de Drept din Budapesta, unde se ocupă parcă mai mult de literatură decât de științele juridice, de politică nici atât. Totuși, obține cu succes diploma de avocat, însă în acea vreme, scrie Octavian Goga, romantismul era în floare, tinerimea română din dualul imperiu vibra acum înflăcărată de simțul renașterii naționale. Urmându-și impulsul interior al vocației sale literare, cu deosebit talent, Iosif Vulcan își leagă viața de acel val de redeșteptare a nației sale române, cu așa de tari fire, încât o viață întreagă va rămâne credincios idealului românesc.

De-a lungul al celor aproape cinci decenii de activitate literară, redactor-șef al Revistei FAMILIA, el însuși creator, însuflețit animator al teatrului și culturii române, Vulcan înalță frumusețea de geniu al neamului său românesc transilvănean.

****

La revederea Ardealului

de Iosif VULCAN

... Și iar te văd Ardealule,
Tu cuib încununat;
Și farmecele tale,
Mă-ncântă minunat.

Moment de revedere,
Ești dulce și ceresc;
În tine grija piere
Și parcă-ntineresc.

Grăbit-am ieri la tine
Pământ încântător,
Precum drumețul vine
Setos la vreun izvor.

Motivul ce să-inspire
Curaj la scop zeesc,
Izvorul de-ntărire
La tine le găsesc.

Și sufletul meu zboară
Sub cerul tău senin
Și-n trecere ușoară;
Vai, munți se duc și vin.

Ce plaiuri de plăcere,
Îmi pare că visai;
Sunt beat, n-am ce mai cere
Căci parcă sunt în rai.

Visez!… și prin tăcere,
De-odată sună-n cor
Fantastic și-n mistere,
Un murmur lin, sonor.

Ascult!… și-atunci îmi pare
Și mai frumos, mai lin…,
Ce este?… O cântare?…
O șoaptă sau suspin?

Și cântecul vibrează
Cum sună coarda-n vânt,
Cum licăre o rază,
Cu fluierul plângând.

Și-apoi zăresc o zână,
Ce ține-n mâna sa
O harfă eolină
Cântând făr-a-nceta.

Dar cântul tot se mută…,
Acuși s-aude sus
Și zâna mult plăcută
Îmi strigă-n ton pătruns:

„Cum plânsul ăstui munte
Se-nalță falnic, drept,
Așa cu-naltă frunte,
Să dai cu toate piept!

Și zâna se coboară,
Se scaldă prin pârâu,
Și vocea-i mult sonoră
Îngână argintiu:

Și cum pârâul strică
Opreala-n calea ei;
Pășește fără frică
Să-nfrunte pe mișei.

Dar zâna mea se pierde
Și n-aud glasul său…,
Atunci din codrul verde
Un freamăt geme greu;

Apoi un vuiet moale,
Un plânset, un susur,
Apucă să se scoale
Lin, tainic, împrejur.

Și totul cântă, spune,
Precum în munți afund,
Și-n scumpa ta națiune
Tezauri mulți se-ascund;

Dar scoateți-i la soare,
Să-i poată toți vedea,
Și lumea hulitoare,
Se va-nchina la ea.

Și stânca se clatină,
Îmi zice: „Fiți ca noi,
Copacii vechi mă-nvită
Să-nfrâng orice nevoi!”

Și-n pieptul meu răsare
Dorința de lucrat,
Dar Doamne ce schimbare!
Căci cerul s-a-norat!

Și fulgeră, trăsnește,
Că-i vijelie grea;
Prin trăsnet se ivește,
Pe ceruri zâna mea…

Dar iată că deodată,
Tot cerul s-a deschis
Și vremea cea turbată,
Dispare ca și-un vis.

Și sus pe bolta lată,
A cerului senin,
Sta zâna minunată,
Privind cu farmec plin.

În mâna dreaptă ține,
Stindardul tricolor,
Și văd sub el cum vine
Un mândru viitor!”

1880

O seară la Rășinari

de Iosif VULCAN

Unde sunt? Să-mi spuneți mie,
Căci eu, frate, zău nu știu!
Într-un rai de bucurie
Am ajuns doar încă viu?
Nu-s în rai că nici el n-are
Să-mi dea astfel de comori;
Sunt în loc mai de-ncântare;
Între frați și dragi surori!
Trageți hora românească
Veselia să trăiască!…

Pân-avem noi în națiune
Fiice brave și fii buni,
Steaua nu ne-a mai apune,
Vom fi vrednici de străbuni,
Numai dânșii să se-nspire
De cerescul sentiment;
Să lucreze-n înfrățire
Pentru scopul nalt și sfânt.
Trageți hora românească
Înfrățirea să trăiască!

Am venit sărac aice
Și bogat am să pornesc,
Căci de-acuma văd ferice
Viitorul românesc.
Eu pornesc, dar vai, cu jale
Las acest loc desfătat;
Unde inimi amicale
Dulci iluzii mi-au creat…
Trageți hora românească
Înfrățirea să trăiască!

1888

 

 

 

 

Ioan Miclău-Gepianu
De la Biblioteca „Mihai Eminescu” Cringila, N.S.W

 

Sursa: Redacția „Bibliotheca septentrionalis”, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare