de dr. Vlad Ioan BONDRE
Este cunoscut faptul că la baza conduitei etice stau obișnuințele morale și trăsăturile de caracter formate de-a lungul anilor și consolidate prin transpunerea lor consecventă în practică. Stabilizarea noastră ca indivizi se reflectă prin deciziile pe care le luăm ca urmare a influențelor externe. Din nefericire, suntem predispuși a ne împropia din mesajul transmis fără a cerceta în amănunt înțelesul subliminal, fapt ce ne poate încadra în categoria consumatorilor de ireal.
Tranziția de la informare la cunoaștere a suferit mult în ultimii ani, iar ceea ce ni se transmite azi prin mijloacele moderne de informare în masă face parte dintr-un sistem de conversie a credinței sau de pervertire a minții. Deși ne catalogăm ca fiind pregătiți pentru a păstra o decență a crezului și a realității, ne lăsăm, totuși, dirijați de semnalele hipnotice de tip mass-media.
Televiziunea a încercat să exprime, de-a lungul timpului, legătura cu experienţele concrete ale vieţii cotidiene, dar şi ale celei fanteziste, fapt ce se reflectă în modul în care „comediile de situaţie şi serialele tratează permanent chestiuni legate de familie şi sexualitate, cum filmele poliţiste se ocupă întotdeauna de problemele sociale, de chestiuni referitoare la lege şi ordine”[1].
Experienţa alături de televiziune este o parte din experienţa noastră în lume, o lume trecută, însă, prin filtrul prelucrării şi convertită la imagine. Aceasta este lumea fantasmagorică a mass-mediei care vine să confirme acea idee a lui Friedrich Nietzsche din „Amurgul idolilor”, că nu există fapte, ci doar interpretări, și că până la urmă, lumea adevărată a devenit poveste[2]. Experienţa directă a evenimentelor este adeseori înlocuită sau relaţionată cu experienţa mediată de mijloacele de comunicare în masă. Televiziunea devine, astfel, o comunicare în sens unic, care nu permite receptorului reciprocitate, dar nici comunicarea dintre receptori[3]. Modelul ideal comportamental este pasivitatea sau impermeabilitatea la orice altă solicitare decât cea a micului ecran, stare pe care unii psihiatri nu întârzie să o compare cu hipnoza, care se bazează pe faptul că un stimul vizual mobil provoacă inhibarea activităţii motorie.
Comunitatea socială pe care o constituie televiziunea poate fi înţeleasă în esenţa ei ca o asociaţie umană caracterizată de arta spectacolului: între spectacolul televizat şi telespectatori. Elementul nou şi nelipsit pe care ea îl introduce constă în faptul că separarea între protagonişti şi telespectatori este dublată de cea dintre telespectatorii înşişi. Abătându-se de la condiţia unităţii spaţiului, televiziunea modifică substanţa dintre protagonişti şi spectatori, prin suprimarea prezenţei, iar acest fapt generează o ruptură a reciprocităţii în acţiune: protagoniştii devin singurii activi în procesul dat de comunicare, neavând nicio influenţă asupra telespectatorilor anonimi. Emiţătorul se rezumă să-i transmită receptorului ceea ce el ştie deja. În aceşti parametri, comunicarea îşi păstrează notele definitorii: durată, imagine, sunet, pierzându-şi elementul formativ-educativ, dar și pe cel personal[4]. Această realitate se confirmă și în raportul dintre bugetul de vizionare şi bugetul de timp, cel care capătă implicaţia unei posibile antinomii între diversitate şi univocitatea comunicaţiilor culturale. Termenii acestei posibile antinomii se înfăţişează ca două ipoteze: „vizionarea TV se implementează dislocând alte activităţi de factură culturală; toată imensa diversitate potenţială a limbajului televizat nu poate înlocui alte activităţi”[5].
Această proiectare reductivă care egalizează indivizii diferiţi provoacă sumarizarea a tot ceea ce contează. Minimalizând sau maximizând proporţiile marilor probleme ale umanităţii, mesajul industrializat modifica viziunea asupra vieţii, şi chiar existenţa însăşi. Ritualizarea relaţiilor umane, socializarea limbajului, saturarea imaginarului prin scheme de comportament oferite în imagini dau naştere unei devitalizări a cotidianului. Printre altele, plecând de la trăsăturile elementare cele mai comune ale fiinţei umane, ea propune răspunsuri tip, dintre cele mai facile şi mai plauzibile, date anumitor probleme ale vieţii private. În acelaşi timp, poate constitui un element de dezimplicare, concentrând anumite interese spre o zonă indiferentă faţă de confruntările decisive, dar susţinând, totodată, un sentiment de participare. Întrebarea care s-ar impune într-un mod firesc ar fi: cum se explică planetizarea acestui fenomen estetic şi social în cadrul unor societăţi diferite sau opuse chiar ca structuri sociale[6]?
Un răspuns posibil, aparţinând ipotezelor, ar fi că nevoia acestui tip de mesaj informațional nu s-ar datora organizării economice a industriei moderne şi tehnologiei sale, ceea ce înseamnă că fascinaţia derizoriului şi-ar avea, astfel, originea nu într-o nevoie socială artificială, ci într-una obiectiv determinată, care reprezintă cadrul imediat şi cotidian al muncii[7]. Nemulţumindu-se doar cu acest aspect-segment social-familial, mass-media şi televiziunea au reuşit să interacţioneze în mediul extra familial. Atât adultul, cât și copilul, au devenit în permanenţă supuși acţiunii directe a mesajelor mediatice, de aici provenind multe din achiziţiile lor intelectuale. Despre irumperea comunicării mediatice, îndeosebi audio-vizuale, în societatea contemporană, şi puterea de atracţie pe care o exercită asupra privitorilor, putem spune că, dacă vor continua actualele tendinţe, tinerii și adulții de azi, vor fi petrecut în medie mai mult timp urmărind programele de televizor decât pentru orice altă activitate, cu excepţia somnului. Dacă generațiile mature dispun de un fond spiritual relativ cristalizat şi, în consecinţă, pot evita mai uşor potenţialele efecte negative, noile generații se află în plin proces de maturizare intelectuală, afectivă şi civică, iar posibilitatea ca efectele să nu fie cele dorite este mult mai mare[8].
Prin urmare, este necesar să reflectăm asupra valorii pe care o are o asemenea influenţă asupra naturii ambivalente a mass-mediei, o reflecţie care să pornească de la întrebări ca: Acest aspect reprezintă un câştig sau o pierdere? Cu ce ne alegem?
În considerarea efectului negativ a TV-ului asupra privitorilor, am stabilit, pe lângă cauzele ce țin de difuzare și câteva cauze ce aparțin unui sistem de muncă educativ deficitar, și anume: supraevaluarea de către adulți a puterii de discernământ în sfera moralei, a aprecierii obiective a faptelor de conduită despre care tinerii au cunoștință prin intermediul televizorului. De asemenea, opinia unor tineri că cele văzute la televizor nu se transpun „de la sine” în practica comportării reprezintă o realitate diferită de cea a preocupărilor normale[9].
Vom prezenta un studiu de caz, care va explica modul în care tinerii se lasă furați de mirajul televizorului. De pildă, studentul Bogdan O. devenise un student problemă pentru diriginte, dar și pentru familie. Obligațiile de student le îndeplinea superficial și intermitent, iar acasă era încăpățânat, recalcitrant. Toate încercările de a-l aduce pe „calea cea buna” eșuau inexplicabil. Într-o zi, Bogdan a fugit de acasă și a fost reperat în Gara de Nord de către organele competente. Multă vreme, acesta nu a vrut să declare nimic privitor la intențiile sale, ca, mai pe urmă, să mărturisească că ideea i-a dat-o filmul „Pasagerul clandestin”.
Exemplul menționat mai sus se referă așadar, la transferul direct al unor mesaje sau al unei idei proiectate pe micul ecran, în conduita tinerilor. De cele mai multe ori, transferul nu se realizează direct, ci mediat, prin prisma experienței de viață. Așadar, televiziunea servește permanent exemple de atitudini, convingeri și sentimente morale. Este necesar să nu ignorăm funcția sa de lărgire a cunoștințelor despre experiența de viață a oamenilor și să adoptăm, în legătură cu mesajele transmise, poziții diferențiate, determinate în ultimă instanță de natura moralei căreia îi aparțin[10].
Televiziunea a devenit un mediator, nu numai între indivizi şi observarea lumii, ci şi între individ şi imaginea acestei lumi, ceea ce înseamnă că civilizaţia prezenței a fost înlocuită de o civilizaţie a proiecției. Omenirea trece acum printr-o schimbare profundă, de la o civilizaţie bazată pe exprimarea directă, reală, la una bazată pe mesajul audio-video, încărcat, deseori, de o direcție pidosnică. Încotro se vor îndrepta lucrurile depinde doar de noi!
[1] Patrick Lecomte, Comunicare. Televiziune şi democraţie, Editura Tritonic, București, 2004, p. 37-38.
[2] Richard Platt, Media şi Comunicaţiile, Editura Egmont, București, 2001, p. 48-50.
[3] Andrew Goodwin, Garry Whonnel, Televiziunea pe înţelesul tuturor, Editura Institutului European, București, 2004, p. 128-130.
[4] Pavel Câmpineanu, Oamenii și televiziunea, Editura Meridiane, București, 1979, p. 154-155.
[5] Ibidem, p. 170-171.
[6] Patrick Lecomte, Comunicarea. Televiziunea şi democraţia, Editura Tritonic, București, 2004, p. 45-46.
[7] Pavel Câmpineanu, op. cit., p. 210-212.
[8] Ion Albulescu, Educaţia şi Mass Media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 50-55.
[9] Gheorghită Fleancu, Mass-media în educația morală a tineretului școlar, Editura Politică, București, 1980, p. 149.
[10] Ibidem, p. 151-153.
dr. Vlad Ioan BONDRE
Sursa: „e-Bibliotheca septentrionalis”
Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare – ROMÂNIA
