de Diana FILIP,
bibliotecar, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”
Datorită capacităţii sale de a răspândi informaţii şi valori culturale, cartea a reprezentat dintotdeauna o importantă formă de comunicare şi divertisment. Inventarea tiparului, de către Johannes Gutenberg, a sporit producţia cărţii, făcând din aceasta o adevărată industrie culturală şi, implicit, pentru unii comercianţi, un adevărat business.
Cel mai elocvent exemplu în acest caz este cel al lui W.H. Smith, unul dintre cei mai mari distribuitori de cărţi şi papetărie din Marea Britanie. Acesta, moştenind o afacere de familie – o papetărie, pe peronul unei gări –, a simţit nevoia să schimbe puţin suflul propriei afacerii. Purtat de flerul negustoresc, a considerat că lumea preferă să citească în timp ce călătoreşte cu trenul. A început să comercializeze ziare, cărţi originale sau reeditări după opere faimoase, cu scopul de a le face disponibile oricui şi le doreşte. Ajungând la apogeul noii sale afaceri, comerciantul a considerat că e momentul să-şi mute afacerea într-un depozit computerizat, iar fiecare carte pe care o va transporta să deţină un sistem unic de numerotare, lucru inedit la vremea aceea. Vizionara lui idee l-a costat doi ani de pregătiri, dar şi angajarea unui număr impresionant de consultanţi şi experţi în comerţul cu cărţi din Marea Britanie. Soluţia a venit în anul 1966, din partea matematicianului irlandez Gordon Foster[1], emerit profesor de statistică la Trinity College, Dublin. Acesta a creat un cod de 9 cifre numit Standard Book Numbering (SBN); altfel spus, un indicator de număr unic atribuit fiecărei publicaţii.
La nici un an, David Whitaker, unul dintre cei mai mari publicişti ai vremii respective, a venit cu propunerea ca fiecărui titlu publicat de compania lui, J. Whitaker & Sons, să i se aloce acest sistem standard unic de numerotare, format din 9 cifre. Datorită acestui proiect, s-a putut face stocarea şi controlul fiecărei publicaţii în parte. Un an mai târziu, în 1968, sistemul a fost adoptat şi în SUA, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud şi Europa.
Datorită încrederii sale în noul sistem de numerotare, J. Whitaker & Sons a devenit prima agenţie operaţională de SBN din lume, iar David Whitaker a fost preşedintele primului grup de lucru ISO, textul fiind finalizat în puţin peste doi ani, iar ISO 2108 (Standardul ISBN) a fost publicat în 1972[2].
Din acest moment, Numărul Standard Internaţional al Cărţii, reîntregit la 10 cifre, pe scurt ISBN, a fost recunoscut pe plan mondial ca un sistem de identificare în domeniul cărţii. Ca element cheie al sistemelor de înregistrare şi inventariere pentru editori, distribuitori, comercianţi, bibliotecari, el reprezintă baza de colectare de date în ceea ce priveşte ediţiile noi şi în curs de apariţie ale publicaţiilor monografice. Activitatea ISBN a fost şi este administrată la nivel mondial de către Agenţia Internaţională ISBN cu sediul la Londra, care are rolul de a stabili regulile cadru de acordare a codurilor, protocolul de înfiinţare şi regulamentul de funcţionare a centrelor naţionale, de a promova şi coordona sistemul ISBN la nivel mondial. Este asistată la nivel de consultanţă de reprezentanţi ai ISO – Organizaţia Internaţională de Standardizare, IPA – Asociaţia Internaţională a Editorilor, IFLA – Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Biblioteci, precum şi un grup privat de agenţii ISBN[3].
În România, sistemul de numerotare standardizat a cărţilor – ISBN – a fost introdus în anul 1989 şi este administrat de Centrul Naţional ISBN, parte a Centrului Naţional ISBN-ISSN-CIP din cadrul Bibliotecii Naţionale a României.
Datorită expansiunii apariţiilor editoriale pe piaţa internaţională, acest sistem de zece cifre pentru identificarea cărţii risca să nu mai poată acoperi, în decursul unei perioade de timp relativ scurte, cerinţele industriei editoriale. De aceea, Comitetul Tehnic pentru Informare şi Documentare şi Subcomitetul pentru Identificare şi Descriere al Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (ISO) au decis să abordeze problema capacităţii înainte de a deveni o reală problemă, lăsând industriei editoriale, librăriilor şi bibliotecilor timpul de a se pregăti pentru schimbările necesare în sistemul lor de inventariere, comandă şi catalogare. Obiectivele Comitetului Tehnic au fost să se asigure că ISBN-ul cu 13 cifre va continua să răspundă necesităţilor existente şi viitoare ale bibliotecilor, librăriilor şi viitoarelor edituri pentru următorii cel puţin 10-20 de ani.
Astfel, Organizaţia Internaţională de Standardizare a publicat o nouă ediţie a standardului său, care defineşte sistemul internaţional de identificare a cărţilor de treisprezece cifre, sporind în acest fel posibilitatea producătorilor de carte (edituri sau autori) să aloce câte un număr distinct fiecărei apariţii editoriale de tip carte.
Revizuirea noului Standard ISO 2108, din anul 2005, a reprezentat prima schimbare esenţială apărută în structura ISBN, noile cerinţe ale standardului fiind aplicate de la 1 ianuarie 2007. Acest termen de doi ani a fost lăsat ca perioadă de tranziţie, pentru a se putea merge în paralel cu ambele variante, atât cea cu 10, cât şi cea cu ISBN-ul format din 13 cifre[4].
Actualul ISBN-13 este format din 5 elemente, fiecare secţiune fiind separată prin spaţii sau cratimă. Trei dintre cele 5 elemente pot avea o lungime diferită:
Structura ISBN – Standard ISO 2108
– Prefixul EAN – are întotdeauna cifrele „978” şi identifică producţia editorială de carte la nivel internaţional, trecându-se la prefixul „979” pe măsură ce seriile de coduri ISBN cu 978 vor fi epuizate;
– Codul de ţară – identifică ţara, regiunea geografică sau zona lingvistică care participă la sistemul ISBN. Acest element poate avea o lungime între 1 şi 5 cifre. 973 sau, mai nou, 606 identifică editorii din România;
– Codul de editor – identifică editorul documentului. Acest element poate avea o lungime de până la 7 cifre;
– Numărul de identificare a publicaţiei – indică ediţia şi formatul anumitor titluri. Poate avea o lungime de până la 6 cifre lungime;
– Cifra de control – este întotdeauna ultima cifră care validează matematic restul numărului.
Categoriile de documente care primesc coduri ISBN sunt: cărţi şi broşuri tipărite, cărţi audio pe casete, CD sau DVD, atlase şi hărţi geografice cu text, publicaţii Braille, publicaţii microforme, publicaţii electronice sau online, copii digitizate ale publicaţiilor monografice tipărite, programe de calculator educaţionale sau didactice, publicaţii media, dar şi publicaţiile cu foi volante care au text.
Trebuie menţionat că există şi categorii de documente care nu primesc coduri ISBN. Amintim aici câteva: documente cu caracter publicitar, publicaţii periodice, tipărituri fără pagină de titlu, documente personale (curriculum vitae), felicitări, înregistrări muzicale, partituri muzicale, mesaje electronice, precum şi orice tip de corespondenţă electronică.
Regulile de acordare a codurilor ISBN[5] sunt următoarele:
– Centrul Naţional ISBN atribuie editurilor coduri ISBN, în serii de câte 10 coduri, maxim 50/solicitare. Numărul de coduri ISBN solicitate trebuie să fie în concordanţă cu numărul de titluri din planul editorial. Solicitarea de noi coduri ISBN se va face concomitent cu justificarea (obligatorie) a codurilor ISBN solicitate anterior, conform Listei codurilor ISBN utilizate;
– un editor care are mai multe case de editură şi publică lucrări sub numele fiecăreia va solicita serii de coduri ISBN pentru fiecare editură în parte;
– în cazul schimbării adresei, denumirii sau a altor elemente de identificare a editurii, editorul va anunţa în scris Centrul Naţional ISBN, pentru a se actualiza înregistrarea în baza de date;
– codurile ISBN sunt transmise editorului în scris, prin e-mail. Nu se transmit coduri ISBN prin telefon;
– codurile ISBN pentru edituri sunt gratuite.
De asemenea, se poate solicita ISBN şi în calitate de editor ocazional. Editorul ocazional sau solicitantul poate fi: autorul lucrării, deţinătorul dreptului de autor, coordonatorul lucrării, traducătorul. Codul ISBN ocazional nu poate fi solicitat de alte persoane implicate în realizarea lucrării, în afara celor de mai sus şi care sunt menţionaţi pe pagina de titlu.
Centrul Naţional ISBN atribuie coduri ISBN pentru lucrări editate ocazional sau în regia autorului în următoarele condiţii:
– autorul este cetăţean român, cu domiciliul în România;
– publicaţia nu apare printr-o editură;
– publicaţia întruneşte Criteriile ISBN;
– publicaţia urmează să apără în maximum 30 de zile.
Centrul Naţional ISBN poate acorda unui solicitant, persoană fizică sau juridică, coduri ISBN pentru maximum două titluri, în cursul unui an calendaristic. Cazurile de ediţii ale unei cărţi/titlu publicate în medii diferite sau în limbi străine diferite vor fi analizate individual în cadrul Centrului Naţional ISBN.
La majoritatea cărţilor, numărul ISBN poate fi găsit pe coperta din spate, lângă codul de bare. Dacă o carte nu afişează ISBN-ul pe coperta din spate, el poate fi regăsit la pagina care conţine informaţii despre drepturile de autor şi despre editor.
Dincolo de toate aceste explicaţii tehnice, principalele avantaje ale folosirii codului ISBN sunt acelea de a identifica documentele şi editurile în baze de date bibliografice, evitându-se confuzia între titluri asemănătoare, de a crea baze de date pentru edituri, de a participa la programul CIP (Catalogare Înaintea Publicării) şi de a facilita operaţiunile de gestiune a stocurilor de carte în biblioteci, librării sau agenţii de difuzare. Aşadar, acest număr unic însoţeşte o carte sau o monografie din faza de producţie pe tot parcursul lanţului de aprovizionare şi distribuţie, iar utilizarea ISBN-ului este esenţială pentru sistemele de comandă, facilitând drepturile de autor şi controlul vânzărilor. Nu întâmplător, succesul internaţional al sistemului ISBN a fost un exemplu şi pentru celelalte ramuri industriale.
Note:
[1][1] https://www.lismcqspractice.com/2020/06/international-standard-book-number-isbn.html.
[2] https://www-isbn–international-org.translate.goog/content/david-whitaker-obe-one-key-pioneers-isbn-dies/354?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc.
[3] https://www.ccdbn.ro/isbn.htm.
[4] Ghid de implementare a codului ISBN 13 în România, Biblioteca Naţională a României, Centrul Naţional ISBN-ISSN-CIP, Bucureşti, 2006, p. 3.
[5] https://www.editura.uaic.ro/pentru-autori/codul-isbn.
„Bibliotheca septentrionalis” nr. 59, decembrie 2022
- Revista poate fi citită în format PDF: www.bibliotecamm.ro/septentrionalis/revista_bs_59(2022).pdf
Redacția:
- Redactor-şef: conf. dr. Florian ROATIŞ
- Redactor-şef adjunct: Laviniu ARDELEAN
- Redactori: Gabriel STAN-LASCU; Csilla TEMIAN; Ioan NEAMŢIU
- Tehnoredactare şi copertă: Gabriel STAN-LASCU
