RESTITUIRI
(10.06.2003)
– Stimate prietene și frate Costele –
… Iar mă biruie dorul de Criș, de valea și câmpia din Gepiu, de a grăi în limba noastră românească, de aceea deci, cu ochii umbriți de amintirile natale te mai deranjez cu aceste rânduri, (fapt ce știu că nu se întâmplă), și să mai afli câte ceva despre noi din Australia.
Sigur că întotdeauna veștile sunt faptele noastre zilnice și cum faptele familiei mele sunt bune, așa vor fi și veștile.
Iartă-mi introducerea Costele, eu o spun așa cum o simt acum, deci fără înfloriri. Noi suntem cu toții bine sănătoși, am primit revistele trimise, sunt excepționale. Am trimis două pt. Roca, așa cum ai avut dorința și el s-a bucurat mult. Despre mine ce să-ți povestesc? Am rămas același optimist și iubitor de viață și adevăr, de arte și poezie și desigur într-un mod frățesc și constructiv, internațional.
Știu că ești de acord cu mine în principiile artelor, de unde și iubirea limbilor altor țări, fiindcă limbile popoarelor sunt asemenea stelelor pe Cer, adică toate împreună strălucesc și toate merită respect. Sunt frumoase toate stelele, dar steaua românească e a noastră. Așa că avem și noi dreptul a străluci pe cerul acestui univers.
O veste bună și recentă este că, o poezie de-a mea – Pe-al râului curs – (On the river-s course) – a fost aleasă de juriul de selecție la – The Poetry Institute of Australia – care și-a propus publicarea unei Antologii de poezie australiană, intitulată Lost in Thought (Pierdut în gând). Deci eu sunt bucuros și modest Costele, în gândul meu, tu mă știi, sunt mândru că ideea muncii mele poetice e apreciată, odată pentru mine ca român, apoi ca integrarea mea de om în viața omenească de aici. Nu rog pe nimeni să mă sprijine, să mă ajute, ci dimpotrivă rugămintea mea și sfatul meu ar fi de a mi se îmbrățișa ideea mea, de a ne prezenta lumii ca oameni și răspunzători chemărilor noilor vremuri. Ce tot o ținem cu zdrențele și armele criticii, că și azi mi se încrețește pielea, când îmi amintesc de vremile ședințomaniei comuniste: «Critică-l tovarășe». «Păi, de ce să-l critic, că nu făcuse nici o crimă, e muncitor ca mine și muncim alături de-o viață». Culmea era să auzi: «Asta nu e ședință tovarăși, să se încheie fără nici o critică». Acum înțeleg eu ce însemna acea drăcească ideologie de a menține continuu starea aceea de ceartă, ce tocmai dezunire, dezbinare căuta și apăsare, să triumfe dictatura.
Iartă-mi amintirea asta neagră frate Costele. Și să revenim la cele bune. Mi-a plăcut mult interviul luat de tine, referitor la Monumentul lui Emanuil Gojdu. Știi, dragule, într-adevăr în acest interviu, e un adevărat istoric prezentat, parcă de prima dată personalității lui Gojdu, căci înainte nu prea era nicicum. Generația tânără află prin acest interviu realitatea, viața, patriotismul acelei vremi a unui mare român, a cărui idee de înfrățire între români și unguri, ce și astăzi este de actualitate.
Deci să nu te supere Costele lauda pe care ți-o aduc, căci o meriți din plin, precum și Mária Berényi, ilustra poetă româncă trăitoare în Budapesta. Cinstit să fiu, nici eu nu știam prea multe dedesubturi, nu numai despre viața lui Emanuil Gojdu, dar nici nu știam, că nu se vorbea, ferească Dumnezeu, despre românii și satele din Ungaria. Era tocmai ce spuneam mai sus – «criticați-vă tovarăși», iar frații noștri din Micherechi și Ghiula (Jula) parcă erau pe alte continente, nu vecini. Oricum, sperăm într-o viitoare orânduire, care să nu ne mai înstrăineze sufletește și uman de lumea din jur. Să dea Dumnezeu!
Tocmai zilele astea am terminat completarea conținutului revistei I. V., și o trimit tipografiei din Port Kembla spre multiplicare. E foarte frumoasă și îmi este tare dragă; prin ea Costele, eu simt că trăiesc spiritual. Mă echilibrează parcă psihologic, simt apoi o relaxare în munca mea de versificare și trebuia să am revista mea, cresc odată cu ea, căci sunt multe alte publicații ce-i drept, nu mă ating de ele, dar parcă nici acestea nu-mi împlinesc ceea ce eu aștept prin simțurile mele. Așa că Dumnezeu cu noi toți, eu nu mă pot mula după altcineva, decât rămânând așa cum m-a format și pe mine Tată-L cel Sfânt; iubesc Australia, iubesc România, iubesc Lumea și mă simt fericit.
La bârfe meșteșugite nu plec urechea, fiindcă nu practic aceste îndeletniciri, și mai este încă valabil acel proverb universal care zice: «Cei mai răi oameni și cei mai vrednici de pedeapsă, sunt aceia care îndrăznesc a batjocori pe alții pentru greșeli ce lor li se poate imputa». Asta e demagogia deci, care tot curge după cum se vede, și nu ai ce-i face fiindcă și minciuna pretinde dreptatea ei, patriotismul ei, nu? Mai ales dreptul la libera expresie!
Dragă Costele, a fost o minunăție de caracter acest Lucian Boz, dar a și trăit 95 ani, născut în 1908, la Hârlău, Botoșani. A scris mult, a avut prieteni valoroși, a fost un român adevărat. I-am pus și poza în Revista mea, alături de câteva rânduri la funeraliile sale din Sydney. (d. 2003)
Cu acestea, dorind multe bucurii și sănătate întregii Familii MĂLINAȘ, închei această mică scrisoare, cu promisiunea de a reveni curând, sperând că vei găsi un moment și pentru noi de aici, a ne scrie câteva șire de scrisoare de acolo din Țara Crișurilor românești.
Ioan Miclău,
AUSTRALIA
…
* Text publicat în cartea: Pe drumurile artei, autor Ioan Miclău, Ed. „Cuget Românesc”, Bârda, 2013, p. 251, cu un „Cuvânt” de Ben Todică.
Redacția „e-Bibliotheca septentrionalis” – Blogspot
Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare – ROMÂNIA
