Patrie şi patriotism – concepte desuete?
de Dr. Florian ROATIŞ
Folosite până la abuz în cei 45 de ani de comunism românesc (1945-1989), noţiunile de patrie şi patriotism le auzim tot mai rar invocate în ultimii ani, prezenţa lor fiind mai mult decât discretă în limbajul oficial, ca şi în cel obişnuit. Nu doar că au intrat într-un nemeritat con de umbră, dar mulţi se feresc să le pronunţe, considerând, probabil, că au fost emanate de regimul de tristă amintire!
Provenind de la expresia latină terra patria, însemnând „pământul părinţilor” [1], locul unde se află osemintele acestora şi ale strămoşilor, înţelesul noţiunii de patrie nu se reduce la teritoriu, la pământul pe care, din întâmplare, ne-am născut. Pământul rămâne, desigur, temelia pe care trăieşte şi creează o comunitate (naţiune), dar esenţialul pentru patrie îl constituie oamenii cu organizarea lor socială, politică, cu trecutul lor comun, cu limba şi valorile dezvoltate şi apărate de-a lungul istoriei. Pentru antici, apartenenţa la o comunitate era ceva sacru, iar exilul – cea mai teribilă pedeapsă, căci priva individul de orice legătură cu cetatea sa şi mai ales cu zeii care-l protejau, devenind un adevărat paria.
Doar în cetatea (patria) lor, anticii îşi meritau şi îşi păstrau drepturile politice şi religioase; exilaţi, ei îşi pierdeau cultul, adică credinţa şi zeii şi, în consecinţă, însăşi demnitatea de om. Dată fiind importanţa sa, anticii aveau pentru patrie sentimente de pietate şi de maximă iubire, implicând sacrificiul suprem când era cazul, atât de elocvent exprimat de cuvintele lui Horaţiu din Ode: Dulce et decorum est pro patria mori [2]. Patriotismul lor era necondiţionat: patriei trebuia să-i dedici totul, să o slujeşti şi să o iubeşti, chiar dacă ea este vitregă cu tine!
Nu altfel se exprima, la începutul modernităţii, filosoful italian Niccolò Machiavelli: pentru el „nu există obligaţie mai mare decât aceea faţă de patria noastră” [3]. Pentru binele patriei, adică binele comun, este permis orice mijloc, afirmă el în lecţia oferită principelui. Sigur, conceptele de patrie şi patriotism au cunoscut o continuă şi semnificativă evoluţie pe parcursul celor două milenii care ne despart de antichitatea greco-romană. Astăzi se face o confuzie – din ignoranţă, de către cei mai mulţi – între patriotism şi naţionalism, fără a realiza o distincţie între tipurile pe care le comportă fiecare dintre cele două concepte.
Astfel, patriotismul se referă la relaţiile cu cei care formează comunitatea din care facem parte, este orientat, deci, spre interior, pe când naţionalismul se raportează la exterior, la relaţiile cu alte naţiuni (comunităţi). Patriotismul se exprimă în ataşamentul conştient faţă de neam (naţiune), în dragostea faţă de limba, cultura, tradiţiile şi valorile sale, în devotamentul şi dăruirea cu care susţii interesele naţiunii, binele comun. Prin definiţie, omul este, ca să folosim expresia mult citată a lui Aristotel, zoon politikon, adică nu trăieşte izolat, ci numai în comunitate, alături de semenii săi.
Patriotismul presupune conştiinţa apartenenţei la o anumită comunitate, la un popor, la un anumit mediu etnic, lingvistic, cultural, economic etc., iar conduita patriotică impune participarea cu responsabilitate la organizarea, la administrarea cetăţii, adică la viaţa publică. La polul opus se află indiferentismul şi neimplicarea, obligaţiile de cetăţeni către patria comună limitându-se la prezenţa (atâta câtă e!) la vot, o dată la 4 ani!
Ce ne mai spun nouă, astăzi, cuvintele de patrie şi patriotism, după ce au fost demonetizate prin utilizarea lor exagerată în comunism? Ca să economisim cuvinte, deci spaţiu, pornim de la un sondaj [4] Avangarde, realizat la finalul lunii februarie, după debutul războiului din Ucraina. La întrebarea cu caracter premonitoriu „Dacă România ar fi atacată, aţi rămâne în ţară pentru a o apăra”, răspunsul dat, cu o marjă de eroare de +/- 3,4%, a fost: „Da”, la 26% dintre cei intervievaţi (deci puţin mai mult de un sfert), „Nu”, la 48%, „Nu pot aprecia” alţi 20%, iar 6% au refuzat asumarea unui răspuns. Să înţelegem că numai un sfert dintre români ar merita să fie consideraţi, după acest sondaj, patrioţi? Desigur că nu, întrucât orice răspuns
am da, ar fi grevat de emoţie.
Sondajul relevă, în primul rând, o apreciere axiologică la starea românilor în prezent, deloc mulţumitoare, eufemistic spus. Motivele prin care îşi justifică răspunsul cei intervievaţi sunt nemulţumirea pentru modul în care este administrată ţara, deci neîncrederea în cei care conduc şi, mai ales, faptul că ţara nu a făcut nimic pentru ei, că nu se simt protejaţi de legile şi de instituţiile statului. Socrate şi-a iubit cetatea, chiar dacă l-a condamnat la moarte, iar Machiavelli afirma că a te ridica împotriva patriei, chiar dacă te-a jignit grav, este un adevărat paricid [5]! Cinci secole după Machiavelli ne întrebăm dacă patria trebuie iubită în orice condiţii? Şi patria trebuie să fie demnă de iubire, iar pentru aceasta se cuvine să-i protejeze pe toţi, fără discriminare, asigurându-le drepturi egale, pentru ca toţi să poată reitera anticele cuvinte Ubi patria, ibi bene [6] ! Tratamentele preferenţiale (spre exemplu, diferenţele mari şi nejustificate între pensii) sunt de natură să producă discordie între cetăţeni, reducând ataşamentul şi devotamentul lor pentru ţară!
În profunzime, însă, sondajul amintit relevă care sunt consecinţele lipsei unei educaţii în ceea ce priveşte identitatea naţională, cu atât mai necesară astăzi, într-o epocă declarată a „globalizării”. Dacă în comunism educaţia patriotică se făcea de la o vârstă fragedă şi până în facultate, astăzi ea lipseşte din programe şi manuale, iar cadrele didactice eludează cu bună ştiinţă temele de acest gen. Ca sentiment de iubire, conştient asumat, patriotismul nu poate fi impus prin legi, ci trebuie educat. Această educaţie trebuie începută încă din familie şi continuată în şcoală. Paşoptistul Aaron Florian, profesorul lui Nicolae Bălcescu, ştia şi exprima acest lucru când scria, în micul eseu Patria, patriotul şi patriotismul din 1843, că „această sarcină a educaţiei îi priveşte pe părinţi; mai cu seamă ei sunt datori a îngriji ca pruncul dimpreună cu laptele mă-sii să sugă iubirea de patrie şi iubirea de concetăţeni şi respectul pentru toate instituţiile şi aşezămintele patriei” [7].
Ca să-ţi iubeşti patria, ţara şi poporul cu care te identifici, trebuie să-i cunoşti istoria, tradiţiile şi valorile, limba şi cultura etc. Dar cum să-ţi cunoşti ţara şi poporul, de vreme ce disciplinele care oferă o asemenea cunoaştere, istoria şi geografia, au fost treptat subapreciate, marginalizate: istoria poporului nostru scoasă de la examenul de bacalaureat, iar numărul de ore săptămânal redus, astfel că astăzi cele două discipline ocupă 1-2 ore săptămânal în planul de învăţământ, pe când în Franţa disciplinele similare sunt predate în 3-5 ore săptămânal, în Anglia 3-4 ore, la fel şi în Ungaria etc. Decidenţii politici consideră, probabil, istoria o disciplină desuetă, orientată doar spre un trecut dispărut în negura timpurilor. Necunoscând ei înşişi istoria patriei, nu cunosc pledoariile unor învăţaţi români pentru scrierea şi cunoaşterea acesteia. Iată ce scria, cu amărăciune, dar premonitoriu, Alexandru Papiu Ilarian, alt reprezentant al generaţiei patriotice paşoptiste: „O naţiune ce nu-şi cunoaşte istoria se aseamănă fiinţelor lipsite de memoria celor trecute: ea nu cunoaşte legătura logică şi necesară între trecutul, prezentul şi viitorul său, ea nu se cunoaşte pe sine însăşi, nu ştie de unde şi cum rezultă starea de faţă în care se află, nici şi-o poate îndrepta… ci oarbecă fără îndreptar şi rătăceşte în toate părţile până ce în urmă cade în cursa inamicului” [8].
După ce naţionalismul ceauşist din ultimii 15 ani de comunism a exacerbat cu asupra de măsură trecutul glorios al poporului român, popor cu înzestrări de excepţie care, în pofida condiţiilor vitrege – situat la răspântia a trei imperii, austro-ungar, turcesc şi ţarist –, a anticipat creaţii şi evenimente culturale, ştiinţifice şi literare [9], s-a trecut cu o incredibilă uşurinţă la demitologizarea şi relativizarea istoriei noastre. Rezultatul este cvasicatastrofal, chiar dacă urmările se vor decanta în timp: nu ştim (cu deosebire tineretul) cine suntem, de unde venim, încotro mergem, rămânem impasibili la denigrarea simbolurilor naţionale, nu ne cunoaştem valorile cu care participăm la concertul naţiunilor civilizate etc. Nu mai departe decât acum câţiva ani, când s-a făcut subscripţie publică pentru cumpărarea de către stat a operei brâncuşiene „Cuminţenia pământului”, s-a strâns o sumă ruşinos de mică, neputând reţine în ţară o lucrare a unui artist de care suntem mândri că s-a născut pe pământ românesc.
Un patriot este cel ce respectă ţara şi valorile ei, apără demnitatea şi interesele naţionale, îi asumă şi defectele, căci nu există popor perfect, iar nu cel care îşi declară cu emfază „mândria de a fi român” – primul pas spre patriotismul „orb”, adică naţionalismul îngust, exclusivist! Iar patriotismul adevărat, constructiv, trebuie dovedit prin fapte mai mult sau mai puţin obişnuite, înainte de sacrificiul suprem!
Note:
1. Vezi etimologia conceptului la Fustel de Coulanges, Cetatea antică. Studiu asupra cultului, dreptului şi instituţiilor Greciei şi Romei, Editura Meridiane, Bucureşti, vol. I, 1984, p. 194 şi, mai pe larg, în Ibidem, vol. II, cap. XIII, pp. 13-17.
2. „Dulce şi plăcut este să mori pentru patrie”. Apud Oliviu Felecan, Nicolae Felecan, Multum in parvo. Expresii şi citate latineşti adnotate, Editura Mega. Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2013, p. 158.
3. Apud Maurizio Viroli, Din dragoste de patrie. Eseu despre patriotism şi naţionalism, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 57.
4. Sondajele realizate în stradă sau prin telefon nu-ţi lasă timp de reflecţie, deci comportă imprecizie, fiind dominate de emoţie, ca atare trebuie luate cum grano salis!
5 Apud Maurizio Viroli, op. cit.
6 Oare pentru cele patru milioane de români care trăiesc şi muncesc în străinătate şi iubesc (probabil) ţara de la distanţă sună convingător aceste cuvinte? Ce ştiu despre „pământul părinţilor” copiii acestora, născuţi şi crescuţi într-o altă cultură?
7 Aaron Florian, Patria, patriotul şi patriotismul, Editura Vremea, Bucureşti, 2020, p. 63.
8 Alesandru Papiu Ilarian, Tesauru de monumente istorice pentru România, Bucureşti, 1862, Tom I, p. V.
9 Este vorba de protocronismul românesc, concept lansat în 1974 de către Edgar Papu, care a declanşat un val de „descoperiri”, românii dovedindu-se primii (proto – primul, chronos – în timp) în mai multe domenii, datorită geniului naţional etc.
„Bibliotheca septentrionalis” nr. 58, iunie 2022
- Revista poate fi citită în format PDF: www.bibliotecamm.ro/septentrionalis/revista_bs_58(2022).pdf
Revista Bibliotheca Septentrionalis nr. 58 (2022). Deschide PDF
Redacția:
- Redactor-şef: conf. dr. Florian ROATIŞ
- Redactor-şef adjunct: Laviniu ARDELEAN
- Redactori: Gabriel STAN-LASCU; Csilla TEMIAN; Ioan NEAMŢIU
- Tehnoredactare şi copertă: Gabriel STAN-LASCU
