Periplu cultural prin Maramureșul istoric

 

Sâmbătă, 20 aprilie 2024, bibliotecarii din cadrul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare au efectuat un periplu cultural în locații cu caracter științific și istoric din bazinul Maramureșului istoric, ținut căruia îi spunem cu mândrie ‒ acasă, de natură, să contribuie la emancipare culturală și profesională, scop, în care am regăsit lumea satului românesc, poartă vie spre vise și mărturisire a veșniciei sale. Cu această ocazie au fost vizitate și documentate, locuri încărcate de cultură, istorie și civilizație din această parte a țării

Evenimentul a constituit un preambul al Zilei Bibliotecarului și Zilei Mondiale a Cărții și a dreptului de autor (ambele fiind sărbătorite în fiecare an la data de 23 aprilie) și a cuprins vizite la Cimitirul Vesel și Mănăstirea Peri din localitatea Săpânța, Casa Memorială „Elie Wiesel”, Memorialul Durerii din Municipiul Sighetu Marmației, precum și la Mănăstirea Bârsana din această localitate. Pe traseul de întoarcere, grupul de bibliotecari băimăreni, au efectuat și un scurt intermezzo la complexul turistic Hanul lui Cobâlă, situat la ieșirea din localitatea Budești spre orașul Cavnic – adevărat loc de relaxare și rememorare a acestei vizite deosebit de interesante. Lumea satului românesc este un aspect vital al identității noastre culturale și un întreg univers în sine, care ne oferă o privire de ansamblu asupra istoriei, tradițiilor și a obiceiurilor pe care le regăsim în lumea rurală.

Pe traseul Baia Mare – Bârsana, am întâlnit adevărate instrumente de afirmare a identității românești încărcate de istorie și cultură românească, pornind de la frumusețea locurilor, care se regăsesc în monumente istorice, muzee și case memoriale. Aici, oamenii trăiesc ca odinioară: frumos, liniștit și în armonie cu natura și divinitatea, iar credința în Dumnezeu reprezintă un adevărat mod de viață. Maramureșul are o bogată moștenire religioasă, în care credința în Dumnezeu, Biserica, a promovat un sentiment de unitate și apartenență.

Bisericile au contribuit la consolidarea unității noastre naționale, fiind centrul vital în viața religioasă și socială a comunități noastre, fapt pentru care primul obiectiv vizitat a fost Cimitirul Vesel de la Săpânța – singurul loc din lume în care moartea este luată în râs – și unde crucile reprezintă valori care pot fi puse alături de oricare din marile creații și capodopere, care reprezintă o mărturie a unui neam dăruit de Dumnezeu cu mult har, a unui neam cu adevărată vocație de creator.

Ineditul acestui cimitir este diferențierea față de cultura populară, care consideră moartea ca un eveniment trist, iar aici, cimitirul vesel are la bază un presupus obicei inspirat din cultura dacilor, care socoteau moartea ca un eveniment vesel. Crucile sculptate sunt din lemn de stejar fiind amplasate în cimitir și faptul că au fost pictate cu albastru de Săpânța, l-au transformat într-un muzeu în aer liber de natură unică și o atracție turistică în care versurile sunt cu nuanțe umoristice pentru persoanele decedate.

Lemnul din care sunt confecționate crucile este ales cu mare grijă, fiind lăsat la uscat câțiva ani, iar apoi sunt cioplite crucile și pictate, reprezentând scene sau imagini din viața și ocupația persoanelor decedate. Unele cruci sunt pictate pe ambele părți. Pe o parte este plasată o descriere a vieții celui îngropat, iar pe cealaltă — o descriere a motivului morții. Majoritatea crucilor sunt scrise cu greșeli de ortografie și variante arhaice de scriere.

Povestea cimitirului vesel pleacă de la un om, Stan Ioan Pătraș (1908-1977), cel care a avut ideea realizării unor cruci diferite pentru cimitirul din sat, unde poți admira acte de identitate și cultură românească în care momentele triste care au decurs de la pierderea unei ființe omenești, dragi sau mai puțin dragi, au fost transpuse sub formă de versuri umoristice de sculptori și pictori celebri, inițial de Stan Ioan Pătraș, cel care a avut ideea realizării unor cruci diferite pentru cimitirul din sat, și apoi continuate din 1977 de ucenicul acestuia, Dumitru Pop Tincu (1955-2022).

Despre Stan Ioan Pătraș se cunoaște că a fost un sculptor și pictor priceput, care a realizat și troițe, porți maramureșene, scaune, cuiere și alte obiecte care se găsesc în casă, existând suspiciunea rezonabilă că în timpul vieții a realizat aproximativ 700 de cruci

Meșteșugul a fost preluat de ucenicul lui, Dumitru Pop Tincu, care a ținut cu sfinţenie la buna păstrare a tradiţiei ancestrale, din care a făcut parte, fapt pentru care în anul 2021 a primit din partea autorităților legale titlul de Tezaur Uman Viu, ca un veritabil purtător, creator și păstrător de patrimoniu cultural imaterial.

Un alt obiectiv cu semnificație istorică a fost Mănăstirea Peri, un așezământ monahal din Transilvania, aflat pe teritoriul nordic al satului Săpânța din județul Maramureș..

Mănăstirea Peri este un sfânt lăcaș de închinăciune al românilor pentru că Biserica și Maramureșul sunt profund împletite, bisericile de lemn servind nu numai ca repere religioase ci și ca simboluri culturale care reflectă moștenirea spirituală, artistică și istorică a regiunii noastre. Aici, a fost ridicat un ansamblu mănăstiresc, format din mai multe clădiri printre care și un cămin spital pentru călugări și un mic muzeu.

Biserica de lemn din cadrul Mănăstirii Săpânța Peri este cea mai înaltă biserică de lemn a cărui rol, asemeni altor biserici a contribuit la păstrarea identității naționale și spirituale,

Mănăstirea Peri, a fost înființată pe vremea voievozilor Dragoșești, pe locul unei vechi sihăstrii ce purta hramul Sfântului Arhanghel Mihail voievodul Balcu și apoi și Drag (nepoți ai lui Dragoș Vodă) au dăruit acestei mănăstiri terenuri și bunuri astfel încât în 1391 este ridicată o biserică din piatră. Ea continuă tradiția vechii mănăstiri ortodoxe din Peri ale cărei ruine se găsesc acum în zona localității Hrușovo din Ucraina, care a fost ridicată la rangul de Stavropighie Patriarhală cu jurisdicție peste bisericile din opt ținuturi și timp de 312 ani aici și-a avut sediul Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului. În această perioadă Săpânța – Peri a servit ca reședință multor episcopi, printre care și Iosif Stoica, canonizat ulterior de către Sfântul Sinod în 1992, cu numele de Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureș, prăznuit la 24 aprilie.

Mănăstirea Săpânța – Peri a fost înființată în anul 1997, în hotarul satului Săpânța, din dorința de a reînnoda tradiția istorică a vechii Mănăstiri Sfântul Arhanghel Mihail, din Peri, Maramureș. Ctitorită de părintele paroh Grigore Lutai, după planurile arhitectului Dorel Cordoș, Mănăstirea Săpânța Peri a primit, din anul 2005, o obște de maici, care a continuat lucrările de construcție începute anterior. Biserica în stil maramureșean a mănăstirii a fost placată, inițial, cu 8,5 kilograme de aur, iar crucea, înaltă de șapte metri, la rândul ei, învelită cu patru kilograme de aur. Construcția se află pe malul Tisei și fost realizată între anii 1998 și 2003. Turla mănăstirii cu o înălțime maximă de 78 metri este vizibilă de la o distanță de cinci kilometri peste Tisa și poate fi admirată de românii din Transcarpatia, regiune a Maramureșului istoric rămasă în Ucraina. În prezent mănăstirea găzduiește 6 măicuțe, stareță fiind monahia Agnia Ciuban. Se situează în prezent pe locul 3 între lăcașurile de cult din România, după Catedrala Ortodoxă din Timișoara și Biserica Romano-Catolică Sf. Mihail din Cluj, și înaintea altor edificii impozante de zid, precum bisericile evanghelice din Bistrița sau Sibiu.

Memorialului Durerii de la Sighet sau Muzeul Victimelor Comunismului și al Rezistenței este format din Muzeul de la Sighet și Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului cu sediul în Bucureşti, fiind o instituție cunoscută pe plan național și internațional în cei peste 30 de ani de existență.

În anul 1997, prin legea nr. 95 ‒ Muzeul Victimelor Comunismului și al Rezistenței ‒ a fost declarat „ansamblu de interes național” împreună cu cimitirul – ca parte integrantă a Memorialului întrucât în anii 50, aici au fost aruncate în gropi anonime trupurile câtorva zeci de deținuți politici morți în exterminarea Sighet.

Ideea amenajării unui asemenea spațiu i s-a datorat președintei Alianței Civice, Ana Blandiana împreună cu soțul său, Romulus Rusan și un important grup de istorici, arhitecți și designeri, care începând din 1992, au gândit și au inițiat un astfel de demers care a fost finalizat în anul 2000. Date referitoare la modul de organizare a acestei instituții au fost oferite de moderatoarea dr. Boca Ioana, cercetător și directorul Memorialul de la Sighet, care a făcut cunoscut faptul că muzeul este situat în fosta închisoare politică din Sighet construită în anul 1897, fiind folosită ca închisoare de drept comun. Din 1948 a devenit loc de detenție pentru elevi, studenți și țărani, iar după 1950, aici au fost aduși demnitari din întreaga țară (academicieni, foști miniștri, economiști, militari, episcopi și preoți greco-catolici, politicieni sau ziariști), unii condamnați la anii grei de pușcărie, iar alții nu au fost nici măcar judecați.

Penitenciarul, cunoscut sub numele de „colonia Dunărea” era un loc de exterminare pentru elitele țării, în care deținuții erau ținuți în condiții insalubre, hrăniți mizerabil, fără lumină pe timpul zilei și încălzirea celulelor. Există date conform cărora din cei peste 200 de deținuți despre care există date că au fost cazați în acest loc, 54 au murit din cauza condițiilor vitrege de detenție. În anul 1977, închisoarea a intrat într-un proces de degradare fiind dezafectată, iar ulterior, spațiul acesteia fost regândit pentru a fi muzeu cu fotografii, acte, obiecte, scrisori, colecții de ziare, cărți, manuale, albume, înregistrări de istorie orală, precum și pe un alt plan – organizarea de ateliere, seminarii, simpozioane, publicarea de cărți cuprinzând mărturii, studii, statistici și documente privind rezistența anticomunistă și reprimarea ei, toate menite să contribuie la reconstituirea și păstrarea memoriei rezistenței din România, care au stat la baza înființării Memorialului Durerii de la Sighet. Multe dintre celulele actuale dețin urme ale suprimării elitei intelectuale, victime ale represiunii sistemului comunist, în care se mai regăsesc mai multor exponate (fotografii, documente sau articole de vestimentație) ale victimelor închisorii, indiferent de sex, naționalitate, statut social sau apartenență politică.

Memorialului Durerii de la Sighet se caracterizează printr-o valoare culturală, materială și imaterială deosebită care oferă informații despre torturile fizice şi psihice ale celor care s-au opus noii orânduiri instaurate după anul 1945 în România. Totodată, aici, vizitatori de toate vârstele, dar în special copiii și tinerii au posibilitatea să cunoască ce a însemnat închisoarea de la Sighetu Marmaţiei, cea care a fost una dintre cele mai temute centre de exterminare a elitelor româneşti în primii ani ai instaurării regimului comunist în România.

Mănăstirea Bârsana este un alt obiectiv turistic de mare importanță, fiind este un complex monahal ortodox care aparține Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, fiind situată în comuna Bârsana. Este cunoscută ca fiind Mănăstirea Soborului Sfinților Apostoli și este construită în totalitate din lemn, în stil maramureșean, de meșteri din Bârsana. Complexul este format din biserica nouă a mănăstirii („Soborul Sfinților 12 Apostoli”), turnul clopotniței, Muzeul, Centrul cultural, Casa de oaspeți, Chiliile, Stăreția, Casa duhovnicului, Casa episcopală, Aghiazmatar, Altarul de vară, Poarta maramureșeană.

Bisericile sunt în sufletul fiecărui maramureșean care unește comunitatea noastră în spiritul păstrării valorilor culturale și patrimoniale de care suntem atât de mândrii și pe care le păstrăm cu sfințenie din generație în generație. Mănăstirea Bârsana este atestată documentar într-un document din 21 iulie 1390, în care sunt înserate proprietățile familie voievodale Dragoș. Există date conform cărora urmașii cneazului Stan Bârsan reprezintă și astăzi familiile de bază ale satului. Termenul de „bârsana” provine de la obiceiul păcurarilor care creșteau bârsane, oi cu lână deasă, moale și lungă.

Hanul lui Cobâlă – este organizat la statut de agropensiune, fiind situat la poalele munților Gutâi, de o parte și de alta a râului Cosău și aparține topografic de comuna Budești. Piatra de temelie se datorează familiei Nemeș (Mihai – tehnician veterinar, iar Rodica, fostă bibliotecară) din comuna Călinești, iar cel care a gândit-o cu adevărat este arhitectul Dorel Cordoș.

În cronicele vremii, satul Budești este atestat într-o diplomă din 1361 a regelui Ludovic cel Mare și pe care vicarul TIT BUD l-a botezat în anul 1899 ca fiind „mica Romă a Maramureșului”, deoarece se întinde pe șapte coline la fel ca „marea Romă”. Budeștiul este cunoscut și pentru Biserica de lemn (Joseni) – adevărată catedrală a creștinilor români de pe Cosău – în care se află cămașa de zale a lui Pintea Viteazul.

A consemnat,
bibl. dr. Ioan GOGOTĂ