Protocronismul şi mândria de a fi român
de Dr. Florian ROATIŞ
Puţini intelectuali români – ne gândim îndeobşte la scriitori şi jurnalişti – mai reacţionează astăzi la cu-vântul „protocronism”, care a fascinat, dar a şi învrăjbit lumea culturală românească în ultimii cincisprezece ani ai perioadei comuniste. Şi aceasta, în pofida apariţiei – după 2000 – a unor cărţi bine informate şi temeinic scri-se , care au redeschis, cu obiectivitatea pe care o dă îndepărtarea în timp de înfierbântata polemică din anii 1974-1989, dosarul protocronismului.
Paternitatea termenului, care a incitat şi a opus nume de audienţă şi prestigiu în epocă, îi aparţine unui binecunoscut şi respectat cărturar – Edgar Papu (1908-1993) –, a cărui biografie exclude ab initio orice com-promis şi pactizare cu autorităţile comuniste, deşi ideile sale au fost preluate în arsenalul naţionalismului ceauşist. De origine evreu, format intelectual în preajma lui Tudor Vianu, convertit romano-catolic, estetician şi comparatist reputat, Edgar Papu a fost dat afară de la catedra universitară şi închis de regimul comunist(1961-1964).
Considerat fondatorul protocronismului românesc, el nu-şi arogă decât paternitatea conceptului, mai vocali şi mai virulenţi în impunerea ideii respective fiind Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu şi Paul Anghel.
Provenit din cuvintele greceşti protos (primul) şi chronos (timp) – deci „primul în timp” –, conceptul a fost lansat de Edgar Papu odată cu articolul „Protocronism românesc” publicat în revista Secolul 20, numărul 5-6/1974 (pp. 8-11) – număr care a fost difuzat, însă, abia la începutul anului 1976 – şi a intrat masiv în conşti-inţa publică în anul următor prin apariţia cărţii Din clasicii noştri (Editura Eminescu, 1977), având subtitlul „Con-tribuţii la ideea unui protocronism românesc”. Eruditul cărturar desemna prin acest termen vocaţia anticipatoa-re (de precursorat) a literaturii române care se adăuga, astfel, altor domenii (ştiinţă, artă, medicină, muzică etc.) în care se descoperiseră priorităţi care evidenţiau virtuţile creatoare de excepţie ale poporului român . Spiritul românesc şi-a dovedit virtutea protocronică şi în literatură, susţine Edgar Papu în cartea mai sus menţionată, simţindu-se îndrituit, dacă nu chiar obligat, dintr-un firesc orgoliu identitar, să puncteze anticipările româneşti. Astfel, Dimitrie Cantemir i se relevă a fi nu numai un premergător în filosofia istoriei cu Creşterile şi descreşterile Imperiului Otoman (în latină, 1716), dar şi anticipând romantismul prin Istoria ieroglifică (1705), cu câţiva ani înain-tea lui Giambattista Vico şi, în cultura noastră, cu mai bine de un secol şi jumătate înaintea lui Eminescu. Nea-goe Basarab, cu Învăţăturile sale, este nu numai contemporan şi comparabil cu N. Machiavelli şi F. Guicciardini, dar şi anticipator al acelui hombre secreto al barocului, cu aproape un secol înaintea lui Baltasar Gracian . Apoi, Vasile Alecsandri, ca autor de pasteluri („Mandarinul”, „Pastelul chinez” etc.), este pentru părintele protocro-nismului românesc „primul exponent al impresionismului european în poezie” , căci „a ştiut să extragă – poate primul în poezie – nota impresionistă din arta extrem orientală” . Ion Heliade Rădulescu este considerat, în 1977, de către comparatistul român, drept un precursor al psihanalizei prin poezia „Zburătorul”. Publicată în anul 1843, cu 13 ani înainte de naşterea lui Sigmund Freud, părintele psihanalizei, aceasta este apreciată de către Edgar Papu nu numai ca „una dintre cele mai moderne creaţii ale literaturii noastre”, ci şi „cea dintâi confesiu-ne psihoanalitică a literaturii moderne” . Şi anticipările lui Edgar Papu nu se opresc aici!
Intenţia lui Papu era de a scoate literatura şi, implicit, cultura română din minoratul nemeritat în care o plasase contextul geopolitic şi limba, iar pe români din complexul de inferioritate trăit de secole, într-o istorie vitregă, la răspântie de imperii, timp în care au dovedit o aleasă şi rară capacitate de creaţie pe care, paradoxal, ei nu o cunosc. Deviza sa era că trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine, pentru a ne impune valoric în areopagul european şi mondial.
Cum era şi firesc, cartea lui Edgar Papu a generat un val de entuziasm, concretizat în relevarea altor mărturii de priorităţi ale spiritului românesc, în varii domenii: sculptură (Constantin Brâncuşi), matematică (Spi-ru Haret, O. Onicescu, Gh. Ţiţeica etc.), aeronautică (Traian Vuia, Aurel Vlaicu, H. Coandă), biologie-medicină (Gh. Marinescu, Emil Racoviţă, V. Babeş etc.), muzică (George Enescu), logică (Ion Petrovici), alături de cazuri-le mult reiterate ale lui Nicolae Paulescu, care a descoperit pancreina (insulina) sau Ştefan Odobleja, care a enunţat legile fundamentale ale ciberneticii în cartea Psihologia consonantistă, publicată în limba franceză în 1938, cu un deceniu înaintea lui Norbert Wiener şi tradusă în română în acei ani de cvasi-delir protocronic (1982). Sigur, sunt şi multe exagerări, cum este, spre exemplu, lectura lui Eminescu printr-o grilă marxistă de către Ilie Bădes-cu în 1984, făcând din poetul naţional întemeietorul sociologiei pozitiviste la noi, ba, mai mult, primul teoretici-an al spaţiului „periferial” etc.
Ideea de protocronism, fragilă din punct de vedere epistemologic, nesistematizată teoretic – scop pe care părintele ei nu şi l-a propus – a făcut rapid adepţi, unii cu antecedente deja (Dan Zamfirescu, Paul Anghel etc.), alţii seduşi de noua perspectivă proiectată asupra culturii române (Mihai Ungheanu, Ilie Bădescu, Corneliu Vadim Tudor, Ion Gheorghe, Ion Lăncrănjan, Arthur Silvestri, Ion Coja, Ilie Purcaru, Vasile Vetişanu etc.). Aceştia vor adopta o poziţie violent autohtonistă, decredibilizând sincronismul lovinescian, considerat depăşit, vetust, căci conta, cred ei, pe o perpetuă imitaţie şi întreţinând, prin urmare, la români, o conştiinţă retardatară. S-a ajuns, însă, la exacerbarea sentimentului naţional, la un fel de mândrie naţională care a fost apropriată de regimul ceauşist şi utilizată în deturnarea atenţiei populaţiei de la criza alimentară, sanitară, energetică etc. cu care aceasta se confrunta. Implicit, emulaţia în jurul protocronismului a fost văzută de adversarii acestuia şi ca o contribuţie la creşterea cultului personalităţii celui care se vedea exponentul unui popor cu o lungă şi glorioasă istorie, creator al unor valori originale înaintea altor ţări europene de tradiţie.
Cum era de aşteptat, deşi pornit dintr-o bună şi salutară intenţie – relevarea ingeniozităţii şi inventivi-tăţii de care au dat şi dau în continuare dovadă românii –, protocronismul s-a confruntat cu o opoziţie mai numeroasă, dar şi mai bine plasată teoretic şi argumentativ. Printre antiprotocronişti se aflau nume de prestigiu ale culturii noastre, precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu, Norman Manea, Alexan-dru Paleologu, Alex Ştefănescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, dar şi mulţi alţii care pledau pentru racorda-rea culturii române la modernitatea europeană – şi nu pe retranşarea, ca într-o monadă, pe tradiţie, fapt de na-tură să ne provincializeze –, precum Matei Călinescu, Adrian Marino, Alexandru George, Nicolae Balotă, Şte-fan Augustin Doinaş, Lucian Raicu, Alexandru Călinescu şi, nu în ultimul rând, însuşi Edgar Papu!
Polemica dintre cele două tabere în care a împărţit ideea lui Edgar Papu intelectualitatea română s-a dus în presa scrisă: protocroniştii beneficiau de revistele de mare tiraj Luceafărul, Flacăra şi Săptămâna, cu un public cititor mai puţin select, iar moderniştii (antiprotocroniştii) se exprimau prin intermediul revistelor România litera-ră, Viaţa românească şi Secolul 20, cu tiraj mai redus şi cu apariţii (ultimele două) cu mai mică sau mai mare întârzi-ere, lecturate de un public intelectual, dacă nu chiar elitist.
Spre sfârşitul deceniului nouă al secolului trecut, polemica s-a stins treptat, iar după 1989 retorica indi-genistă a fost reluată cu grandilocvenţă doar de către Corneliu Vadim Tudor şi colaboratorii săi de la revista România Mare, iar primii şi ultimii protocronişti – Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu şi Ilie Bădescu –şi-au văr-sat ideile, unele revizuite, în noua ideologie naţionalistă.
Cu exagerări, unele poate chiar hilare, protocronismul a constituit un moment de încercare de depăşire a unui complex de inferioritate, specific culturilor mici, periferice, trăit de români de la Dinicu Golescu la paşoptişti şi de la Emil Cioran până astăzi, când deplângem faptul că Premiul Nobel îl ocoleşte, inexplicabil, pe reprezentantul nostru Mircea Cărtărescu…
Nici inocentat, dar nici demonizat, protocronismul ar trebui să fie luat ca îndemn de a ne cunoaşte cul-tura şi istoria, adică o pledoarie pentru cunoaşterea de sine…
Note:
1. Nu multe, dar semnificative, ele sunt semnate de Alexandra Tomţă (O istorie „glorioasă”. Dosarul protocronismului românesc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007), Lionel Decebal Roşca (La umbra timpului în floare. PROTOCRONISMUL. Prolegomene la monografia unei idei, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012), Graţian Cormoş (Edgar Papu şi teoria protocronismului, Editu-ra Argonaut, Cluj-Napoca, 2012)şi Vlad-Ion Pappu (Edgar Papu şi protocronismul în spaţiul revistei „Luceafărul”, Editura Eikon, Bu-cureşti, 2015) etc.
2. Este vorba de cartea semnată de Dinu Moroianu şi I.M. Ştefan, Focul viu – Pagini din istoria invenţiilor şi descoperirilor româneşti (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963) urmată de cea a lui Constantin C. Giurescu, Contribuţii la istoria ştiinţei şi tehnicii româneşti în secolele XV-începutul secolului XIX (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973).
3. Pe autorul Ştiinţei noi, G. Vico, îl vede „mai puţin dotat poetic decât contemporanul său moldovean”. Vezi E. Papu, Din clasicii noştri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 41.
4. Vezi Ibidem, p. 23.
5. Ibidem, p. 76.
6. Ibidem, p. 72.
7. Vezi „Heliade şi veacul XX”, în Din clasicii noştri, ed. cit., pp. 60-61.
8. Vezi Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească. Contribuţii de sociologie istorică privind cultura modernă românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
„Bibliotheca septentrionalis” nr. 59, decembrie 2022
- Revista poate fi citită în format PDF: www.bibliotecamm.ro/septentrionalis/revista_bs_59(2022).pdf
Redacția:
- Redactor-şef: conf. dr. Florian ROATIŞ
- Redactor-şef adjunct: Laviniu ARDELEAN
- Redactori: Gabriel STAN-LASCU; Csilla TEMIAN; Ioan NEAMŢIU
- Tehnoredactare şi copertă: Gabriel STAN-LASCU
