Mircea Cantor, ambasador al Maramureșului

Marți, 21 iulie 2020, în Sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu”, a avut loc o întâlnire cu renumitul artist bihorean Mircea Cantor, care locuiește la Paris, dar se declară îndrăgostit de Maramureș, însoțit de sculptorul Daniel Pop și colegul nostru Adrian Man, evenimentul fiind moderat de dr. Teodor Ardelean, directorul instituției. Cu această ocazie, artistul a donat bibliotecii un album monografic personal cu autograf, apărut recent, care cuprinde ultimii 20 de ani de activitate artistică, în domeniile: video, desen, fotografie, instalație, sculptură.

Redăm în continuare, opiniile și impresiile despre Maramureș ale artistului, exprimate la întâlnirea cu bibliotecarii maramureșeni.

„Cunosc Maramureșul ca-n palmă. Știu unde cumperi cea mai bună miere, de unde bei cea mai bună apă de izvor, îi cunosc pe meșterii artizani ai locurilor. Relația mea cu Maramureșul a început în 2007, când dintr-un articol de ziar am aflat că în unele sate se vindeau vechile case pentru lemn de parchet, lucru care m-a șocat. Eu eram în Franța și mi-am dat seama că nici măcar nu fusesem în Maramureș. Și în vara anului 2007 am ajuns cu acceleratul de Cluj la Baia Mare. Am făcut autostopul cu tractorul până în Baia Sprie și de acolo cu căruța mai departe, destinația mea fiind Bârsana. Acolo am remarcat porțile de lemn, cu toată simbolistica lor. Am dormit o noapte într-o casă de lemn, iar oamenii au fost foarte primitori.

Apoi am vizitat Muzeul etnografic din Sighet, ca să-mi fac o imagine despre arhitectura zonei și am rămas uimit în fața unei case din Călinești, făcută din stejari falnici și durabili, un perete fiind construit doar din patru grinzi. Tot la Sighet, am fotografiat un obiect straniu, fusul cu zurgălăi.

În iarna lui 2008, am revenit în Maramureș, la Festivalul Datinilor de la Sighet, unde l-am găsit pe Petru Pop din Breb, care avea niște fusuri incredibile și care a acceptat imediat să colaborăm pentru proiectul meu artistic pe care îl pregăteam pentru Modern Art Museum din Oxford. Am cunoscut-o apoi și pe doamna Victoria Berbecar, din Botiza, cu care am colaborat pentru realizarea covorului meu cu îngeri și avioane, inspirați din fresca de la Sucevița. Am fost foarte impresionat de modul în care țeseau femeile din Botiza și pentru expoziția din Anglia, care a fost itinerantă la Oxford, Bristol și Camden, am dus covoarele maramureșene vopsite în culori naturale, o tradiție vie, care pentru mine reprezintă unul dintre cele mai valoroase lucruri din cultura tradițională contemporană. Pentru expoziția din Bristol, am făcut o poartă maramureșeană sculptată în lemn de stejar, încrustată cu elementele structurii moleculare ADN, care reprezintă un pom al vieții personal, lucrarea de artă fiind îmbrăcată în foiță de aur, corespondența vizuală a sacralității.

În 2011 am fost invitat de Ambasada Franței în Statele Unite, ca să fac o expoziție la Washington, iar primul meu gând a fost o colaborare cu Institutul Cultural Român, dirijat la acea vreme de Corina Șuteu, femeie care a realizat foarte multe pentru cultura română. Am dus din nou covoarele din Botiza și au fost cireașa de pe tortul acelei expoziții, care mai cuprindea pe lângă alte lucrări și covorul meu zburător. În cadrul vernisajului am avut și un atelier de țesut covoare pentru copii, coordonat de Victoria Berbecar și o expoziție de fotografii cu tehnica de țesut și vopsire a covoarelor”.

La întrebarea „Cum să ne sporim sensibilitatea artistică față de obiectele din jurul nostru?”, Mircea Cantor a răspuns:

„Eu vă sfătuiesc să rămâneți în proximitatea acestor obiecte, cu conștiința deplină că transmiteți valori și să vă lăsați pătrunși de simbolistica lor. Sensibilitatea nu se cultivă în fața televizorului, ci meditând asupra lucrurilor care te preocupă. În muzeul etnografic găsim obiecte ieșite din mâna unor genii, care au supraviețuit timpului și care au mesajul lor. Am văzut multe porți în Maramureș, inclusiv pe ulițele din satele izolate, dar poarta lui Codrea Ioan din Berbești este una extraordinară din punct de vedere al motivelor și simbolurilor folosite. Și la Săpânța există o tradiție a covoarelor și scoarțelor, care din păcate este sufocată de kitschurile chinezești, care sunt cumpărate de turiști cu acordul tacit al autorităților. Această sensibilitate a turistului este în acest fel alterată, el nemaiștiind să facă diferența între copie și autentic.

Maramureșul e încă viu, există tradiție, sunt femei care țes, sunt meșteri care cioplesc, sunt apicultori care îngrijesc albine, sunt tot felul de meșteșuguri care merită puse în valoare. Spre deosebire de Occident unde cercetătorii reconstituie tradițiile din cărți, copiii din Maramureș încă au șansa să învețe de la părinții și bunicii lor, care încă mulg vaca, fac brânză, ară pământul. Farmacia sufletului e vie, sunt oamenii din aceste sate, care ar putea fi ajutați. Și nu costă mult să faci o casă, în care să puneți zece covoare de la Săpânța, unde să vină un specialist să țină o conferință, faceți un spectacol într-o zi de sărbătoare și deja ai incitat generația tânără spre cunoașterea rădăcinilor locale și poate unul dintre copii se va sensibiliza și va duce mai departe tradiția. În ziua de azi este greu să-i scoți pe tineri din fața ecranului, dar trebuie să le dai alternative și în acest fel să contribui la dezvoltarea lor sufletească”.

de Ștefan SELEK, bibliotecar