Reacţia criticului de artă Pavel Şuşară ca urmare a expoziţiei „Biblioteca mentală” a artistului plastic Mircea Bochiș, deschisă la Salonul Artelor în perioada 14-28 februarie 2025.
Paradoxurile lui Mircea Bochiș
(artistul la 75 de ani)
Deși există un stereotip al aniversărilor, care se potrivește miraculos oricărui eveniment particular, anumite cazuri, e drept, nu foarte frecvente, evadează din stereotip, rup codurile retorice ale elogiilor obligatorii, parcă special pentru a le confirma, și pun în dificultate pe oricine se hazardează să aplice în mod mecanic această matrice atât de eficientă. Un asemenea caz tocmai se afirmă, ca o sfidare a oricărui scenariu previzibil, în decizia lui Mircea Bochiș de a împlini, în documentele civile, măreața și aroganta vârstă de 75 de ani.
Ca în orice altă situație, umană sau artistică, în care Bochiș s-a regăsit vreodată, și cu acest prilej el se supune, în mod aparent, evenimentului, dar o face exclusiv cu intenții subversive, adică doar ca un act de rebeliune, finalizat prin inevitabila destructurare a realității. O asemenea tensiune, care se naște între aparența diurnă și esența profundă și obscură a fenomenului, nu se închide, și nici măcar nu se regăsește, într-un conflict ușor de recunoscut și atât, ci constituie premisa majoră a unor deschideri surprinzătoare către o listă inepuizabilă de paradoxuri.
Așadar,
Paradoxul numărul 1:
În ciuda oricărui imperativ calendaristic, suspectat că vine la pachet cu o relaxare somatică și cu un spor de reflexivitate și de privire serenă, aniversarea celor trei sferturi de veac i-a accentuat lui Mircea Bochiș deopotrivă neliniștile adolescentine și sentimentul timpului nelimitat.
Efervescența mentală, spiritul jucăuș, nevoia continuă de experiment existențial și creator dislocă orice impas generat de retrospecția excesivă și mută accentul pe introspecție și pe tensiunile prospective, atât de prezente în metabolismul unei adolescențe active. În același registru al dinamicii juvenile se înscrie și curiozitatea lui irepresibilă, dorința insațiabilă de a acumula informații și noi teritorii ale cunoașterii, care neagă încă o dată, cu o vehemență extremă, orice aroganță sapiențială cu care conștiințele saturate de experiențele anterioare se împacă într-un fel de blazare superioară, de cele mai multe ori bine camuflată sub conceptul inatacabil de înțelepciune.
Nefiind un înțelept, ci un incorigibil cercetător și insurgent, Mircea Bochiș se sustrage oricărei cronologii și își boicotează ferm toate documentele de identitate. Dar acest lucru nu este nici pe departe o concluzie, ci doar un mod elementar de a introduce discuția în…
Paradoxul Nr. 2:
…al cărui enunț preliminar nu poate face abstracție de o realitate îndelung verificată, și anume aceea că orice om, și cu atât mai mult un artist, care depășește semnificativ pragul deplinei maturități se înscrie în contururile unei stabilități indiscutabile.
În aceste momente depline se știe foarte sigur, mai ales în cazul unui artist, care îi este statutul, unde poate fi găsit și din ce perspectivă ar putea fi supus oricărei judecăți. Abordată astfel, personalitatea lui Mircea Bochiș nu va fi decât revelatorul unui grav eșec hermeneutic, fiindcă în locul unui statut cert și înțepenit, oricine se aventurează în investigații va găsi o personalitate proteică, dinamică și într-o perfectă stare de fluiditate creatoare. Căutând graficianul, cu o mână uluitor de sigură, desenatorul care nu ezită nici în fața celui mai eroic raccourci, găsești pictorul unor spații ample, marcate de inefabile vibrații metafizice.
Când tocmai ești pregătit să intri profund în acest univers, pe jumătate recognoscibil, pe jumătate complet ficțional, dai, ca din întâmplare, dincolo de o lizieră de pădure sau de o siluetă feminină fantasmatică, de sculptorul monumental, de energia frustă care se ia la trântă direct cu lumea minerală și cu abisul geologic. Iar dacă ai naivitatea să crezi că în spatele blocului de piatră nu se mai găsește nimic, nu faci decât să-ți amenajezi premisele unui nou eșec.
Dincolo de zidul de piatră se ivește bijutierul, performerul, artistul video sau, mai larg, multimedia, instalaționistul, actantul în happeninguri, curatorul, managerul și, nu în ultimul rând, scriitorul atipic, în permanenta avangardă, ludic, imaginativ, sarcastic, creatorul de înscenări și de satire prin care, din mers, se salută cu Bulgakov, cu Čapek și cu cine mai vrea el, apoi trece grăbit fiindcă mai are de mers prin nenumărate locuri pe care chiar el le inventează.
Și chiar dacă artistul se găsește într-o stare cuantică, asemenea unei particule pentru care ubicuitatea este un fapt, nu un simplu enunț teoretic, și această realitate este una tranzitorie, și anume către…
Paradoxul Nr. 3:
…acela în care, la nivelul limbajului, al stilisticii și al expresiei, Mircea Bochiș se plasează unde vrea el – fie în Limb, în increat, în plină potențialitate, fie, explicit, în două lumi deja manifeste.
Pe de o parte, chiar dacă el aparține, prin datele imediate, celebrului expresionism nordic al Școlii de la Baia Mare, dincolo de cod și de limbaj el se înscrie în ordinea evanescentă a unei metafizici de o melancolie și de o vibrație lirică prin care spațiul și timpul se reconstruiesc și se resemnifică.
Iar această stare nu se instituie prin retorică, prin epica exterioară a imaginii, ci prin balansul continuu între aparența unui figurativism recognoscibil și promisiunea unui spațiu imaginar în care orice referent perisabil devine vehiculul unei transpuneri paradiziace, în care Lumea își recuperează Geneza, dar nu prin preempțiunea adamică, ci prin statutul primordial al arhetipului Evei, în toate ipostazele posibile.
Aceasta, până la urmă, poate închide provizoriu chiar acest inventar al paradoxurilor pe care le propune un artist unic și imposibil de epuizat cu mijloace și cu judecăți obișnuite – Mircea Bochiș însuși.
Pavel Șușară
