Bibliotecarii de la Serviciul Împrumut carte pentru adulți au contribuit la redactarea unui buletin de note de lectură, publicat de către „Biblioteca Județeană Petre Dulfu” și distribuit cititorilor care doresc o recomandare, fiind în dificultare de a selecta un titlu potrivit pentru nevoia lor de lectură de moment.
Conținutul este eterogen, interesul fiind împărțit între domenii diverse, de la biologie, istorie, psihologie, la beletristrică. Alături de bibliotecari, și-au adus contribuția și doi voluntari care au dorit să împărtășească celorlalți cititori din entuziasmul ultimelor lor lecturi.
Prin aceste Note de lectură dorim să venim în ajutorul cititorilor, să-i ghidăm în labirintul colecţiilor, selectând şi prezentând periodic autori şi opere aflate în topul preferinţelor.
Cartea este prezentată cu datele de identificare, inclusiv cota de raft, pentru regăsirea rapidă în colecţiile secţiei. Astfel, cititorul va câştiga timp preţios pe care-l va putea dedica lecturii.
(Pentru tineretul şcolar facem menţiunea că titlurile selectate nu sunt incluse în bibliografia şcolară obligatorie).
COLECTIVUL SECŢIEI
ÎMPRUMUT CARTE PENTRU ADULŢI
Cărţile prezentate
Copilul înfiat de Dumnezeu / Anton VARGA
Cum să fii un părinte bun pentru adolescentul de azi / John DUFFY
De vorbă cu criminalii în serie. Cei mai diabolici oameni din lume îşi spun povestea / Christopher BERRY-DEE
Ești ceea ce citești / Jodie JACKSON
Gene de mamă: noua ştiinţă a instinctului matern / Abigail TUCKER
Istorie falsă: Zece mari minciuni și cum au modelat lumea / Otto ENGLISH
Ne vedem în august / Gabriel García MÁRQUEZ
O fată foarte drăguţă / Imogen CRIMP
Poziţia a unsprezecea şi domnişoarele lui Fontaine / Cătălin MIHULEAC
Sărmane creaturi / Alasdair GRAY
Şoferul din Oz / Dan LUNGU
Terra insecta: ciudate, minunate, indispen-sabile: adevăraţii stăpâni ai lumii / Anne SVERDRUP-THYGESON
Vrăjitoarea din Portobello / Paulo COELHO
Tehnoredactare: Gabriel STAN
Multiplicare: Gheorghe ŞUT
Copilul înfiat de Dumnezeu
Autor: VARGA, Anton
Editura: Limes
Loc publicare: Cluj-Napoca
An apariţie: 2023
Cota: 821rum/V27
În calitate de bibliotecar, recomand să nu lipsească din biblioteci volumul autobiografic Copilul înfiat de Dumnezeu, de Anton Varga, deoarece în paginile lui vom descoperi un exemplu de copil silitor, de muncitor harnic, de soț și tată iubitor, de fiu credincios Tatălui Ceresc, de caracter puternic, de om curajos, luptător, învingător și generos, cu suflet altruist, gata să ajute cu tot ce poate pe cei abandonați.
Deși a fost abandonat de părinți, a fost înfiat de Tatăl Ceresc, care l-a călăuzit, întărit și ocrotit în momentele cheie din viața lui. A înțeles cu adevărat scopul înfierii abia când a dorit să-și ia viața pe șinele trenului, moment în care Dumnezeu l-a ajutat să conștientizeze că nu e cazul să facă acest gest, deoarece El va rămâne mereu tatăl și mama orfanului. L-a ajutat să înțeleagă că acest Tată Ceresc i-a oferit un dar special: viața. Luptele grele din existenţa lui Anton se aseamănă cu lupta dificilă a lui David cu Goliat. Dar, asemenea lui David, Anton a reușit să învingă uriașii din viața lui, cu multă încredere în planul lui Dumnezeu, și să vadă cu ochii credinței lucrările divine la care a fost chemat. În bătăliile sale, Anton a fost echipat de Dumnezeu cu o armură spirituală: cingătoarea adevărului, platoșa dreptății, râvna Evangheliei păcii, scutul credinței, coiful mântuirii, sabia Duhului Sfânt și rugăciunea, care i-au dat putere să învingă obstacolele dificile care i s-au ivit în cale.
În momentul în care Anton a înțeles chemarea, prin perseverență, voință, credință și iubire divină, a adus alinare și o rază de lumină în viețile multor copii din mediile defavorizate, prin înființarea Asociației și Casei „Eliezer”, al cărei președinte este. Ea are ca scop ajutorarea tinerilor care părăsesc sistemul social la împlinirea vârstei de 18 ani, fiind un loc unde se construiesc destine.
Chiar dacă în copilărie a fost considerat un nimic, un copil orfan care nu va ajunge foarte departe, Dumnezeu l-a ridicat la rangul de copil special și prețios al Său, prin înfiere, și i-a oferit slujba măreață de slujitor al Lui. Astfel, în urma ascultării de Dumnezeu, a fost transformat dintr-un nimic într-un om integru în societate, dintr-un copil care cândva a avut nevoie de ajutor într-o voce puternică ce susține drepturile orfanilor și care luptă pentru îmbunătățirea traiului lor de zi cu zi, devenind, azi, un om neobosit să bată la uși până când cineva îi va deschide, pentru a construi un cămin cald unde acești copii să fie consiliați psihologic, să fie învățați cum să se gospodărească și să își administreze banii.
Am învățat de la Anton că noi, ca societate, ne putem uni să facem gesturi simple pentru copiii abandonați: o îmbrățișare, o încurajare, o donație de bani, alimente sau îmbrăcăminte, care să le dea aripi, să poată înainta spre un viitor mai bun. Împreună putem să îi ajutăm să se integreze în societate, atât la școală, cât și la locul de muncă, iar prin atitudinea noastră putem să-i facem să se simtă ca într-o familie care îi sprijină și le oferă acea încredere de a reuși să își împlinească visul.
Vă invit să citiți această carte în care veți descoperi un model de învingător demn de urmat.
Alina CURAC
Cum să fii un părinte bun pentru adolescentul de azi
Autor: DUFFY, John
Traducător: SCARLET, Carmen
Editura: Univers
Loc publicare: București
An apariție: 2022
Cota: 159.9/D87
Dr. John Duffy, psiholog clinician, terapeut, expert în relații și autor, lucrează de peste 20 de ani cu adolescenți, cupluri și familii, ajutându-i să găsească împreună strategii de intervenție și sprijin pentru ca toți membrii familiei să fie în echilibru.
Fiecare părinte, în adâncul ființei sale, este minunat și fiecare dintre noi suntem rezultatul unor părinți, al unei educații! Cartea nu-și propune să critice pe vreun părinte, ci oferă anumite concepte, modele și idei pentru a deveni mai buni și mai fericiți, atât noi, cât și copiii noștri.
Părinții sunt busola copiilor lor, dar relația dintre părinte și copil trebuie să funcționeze în ambele sensuri, copilul se adaptează la părinte, dar și părintele trebuie să se adapteze la copil. Cartea, împărțită în trei secțiuni, abordează teme precum anxietatea, depresia, alcoolul, drogurile, jocurile video ș.a.
Mulți părinți simt că nu-și cunosc cu adevărat copiii. Măiestria de a fi părinte presupune să fim deschiși în tot ceea ce îl privește pe copilul nostru, pentru că fiecare copil este unic, este creativ într-un anumit fel. De multe ori, poate, propria noastră anxietate ne face să impunem anumite cerințe copiilor și să acționăm cu bune intenții, dar, spune autoarea, „această abordare nu prea le oferă copiilor noștri ocazia de a-și cultiva individualitatea”, nu se pot implica în pasiunile lor. Trebuie să ne ghidăm copiii spre „propria lor lumină”, nu să-i punem să se conformeze unor căi prestabilite.
Pe parcursul cărții sunt prezentate exemple de copii fericiți și recunoscători părinților pentru faptul că le-au permis să-și urmeze propria cale, dar și copii care au avut parte de situații mai puțin fericite. Dincolo de autocritica aspră specifică adolescenței, mulți tineri muncesc pentru note, fac cursuri suplimentare și parcă tot se simt neîmpliniți, constată că rezultatul este dezamăgitor chiar dacă au muncit mult. În aceste situații, și nu numai, interacțiunile pozitive cu părinții sunt foarte importante, trebuind să le arătăm că ei sunt valoroși indiferent de rezultatele obținute.
Capitolul al doilea analizează problemele cu care se confruntă adolescenții: anxietatea – „un prădător psihologic extrem de inteligent”, alcoolul, drogurile, jocurile video, oferind sugestii despre cum să le vorbim copiilor pe aceste teme care privesc atât sănătatea, cât și siguranța lor, vigilența rămânând cel mai important pas pentru un parenting pozitiv în această privință.
Pentru părinți este exasperant să-și vadă copiii tot timpul cu ochii în ecranul telefonului. Dacă stăm să reflectăm puțin, ne dăm seama că mulți adolescenți nu știu care este senzația de a avea o minte liniștită, „spațiul din mintea lor este încărcat cu biți de informații acumulate de pe ecrane, din căști și de la alți stimuli din jurul lor”. Este imperios necesar să ne asigurăm că avem copiii ocupați, să-i facem să-și găsească refugiul în activități care le fac plăcere și îi relaxează; orice activitate captivantă care ține un adolescent departe de ecrane poate oferi un remediu.
Adolescența este o parte frumoasă a vieții, fiecare copil având parte de bucurii, relații, victorii sau eșecuri; este bine să le experimenteze pe toate și să accepte „nuanțele emoționale” ale fiecărei situații. Este foarte important să ne conectăm cu copiii noștri prin diverse activități, să facem parte din viața lor în calitate de aliați, nu de spioni, să facem tot ce putem „s-o scoatem cu bine la capăt”; „un părinte puternic este acela care are prezența de spirit să se folosească de toate instrumentele pe care le are la dispoziție ca să-și ajute copilul să-și recapete siguranța și starea de bine”.
Să fii părinte este o treabă serioasă și devine și mai serioasă cu fiecare an care trece! Este greu uneori, dar cred că nimic altceva din ceea ce facem nu va fi vreodată mai plin de satisfacții. „Părinte puternic este acela care poate duce povara copilului său, care-și dă seama că acesta n-o poate duce singur și care este disponibil când copilul simte nevoia să se descarce, fără să pună la suflet”.
Anca SIMA
De vorbă cu criminalii în serie.
Cei mai diabolici oameni din lume îşi spun povestea
Autor: BERRY-DEE, Christopher 
Traducător: CIOMÂZGĂ-MĂRGĂRIT, Aloma
Editura: Litera
Loc publicare: București
An apariție: 2021
Cota: 343/B49
(Ante scriptum – Cartea are conținut sensibil, antrenant, incitant, dar recomandabil ar fi să nu o citiți seara)
Este un adevăr că Frumuseţea lumii se manifestă în fiecare dintre elementele sale, de la stelele de pe bolta cerească la peştii din apă, de la păsările cerului la oamenii de pe pământ. În egală măsură, un adevăr este şi faptul că Urâţenia reprezintă cealaltă faţă a lucrurilor, făurită din mult negru şi malefic, deopotrivă fascinantă şi teribilă, regăsibilă şi ea în elementele naturii şi în oameni. Christopher Berry-Dee, scriitor şi criminalist de renume mondial, este omul care vorbeşte cu criminalii în serie şi prezintă, fără perdea şi în detaliu, Omul Malefic absolut, cel care, fără milă, empatie sau remuşcări, comite cele mai abominabile crime. Pătrunzând în mintea criminalilor, el le câştigă încrederea şi le transpune, pe parcursul a 375 de pagini, poveştile de viaţă, portretul şi discuţiile purtate, atât prin corespondenţă, cât şi faţă în faţă, în cadrul vizitelor făcute personal în cele mai stricte închisori.
Cartea explorează motivele, comportamentul şi psihologia acestor indivizi odioşi, oferind cititorilor pasionaţi de criminologie şi psihologie criminalistică o privire profundă în cele mai întunecate universuri interioare (in)umane. Abordarea este echilibrată, dar tulburătoare, căci dezvăluie uneori aspecte şocante ale personalităţii celor mai periculoşi indivizi.
Autorul explică la începutul cărţii ce înseamnă un criminal în serie şi ce îl deosebeşte de alte tipuri de infractori. Criminalii în serie asupra cărora Berry-Dee se opreşte sunt nouă americani şi un britanic. Harvey Louis Carignan, Arthur John Shawcross, John Martin Scripps, Michael Bruce Ross, Ronald Joseph DeFeo Jr., Aileen Carol Wuornos, Kenneth Allen McDuff, Douglas Daniel Clark & Carol Mary Bundy şi Henry Lee Lucas sunt criminalii care, prin cuvintele scriitorului, dar şi prin afirmaţiile proprii, redate întocmai de către scriitorul britanic (autorul inserând în fiecare capitol secvenţe sugestive şi exemplificative pentru personalitatea lor) îşi înfăţişează sinele întunecat. Poveştile lor sunt, din păcate, adevărate şi nu pot fi citite de cineva mai sensibil, fiind atât de uluitoare şi crude, încât lectura lor împinge psihicul cititorului la limita suportabilităţii, făcând pe orice om normal să oscileze, pe tot parcursul lecturii, între halucinant şi real. Una dintre marile calităţi ale cărţii este abilitatea lui Berry-Dee de a duce cititorul în lumea tulburătoare a criminalilor în serie, oferind o perspectivă profundă asupra minţii lor şi a motivelor care i-au condus către comiterea faptelor odioase.
Analiza psihologică este la ea acasă, marele specialist criminalist arătând, în fiecare caz prezentat, cum a devenit individul un criminal în serie. Se pare că nu există o „reţetă” sau un şablon generic pentru ca cineva să devină criminal în serie, fiecare individ fiind unic. Dincolo de dezvoltarea lui, de la naştere şi până la maturitate, sub influenţa factorilor biologici, sociali şi de mediu, sau contribuţia abuzului de substanţe interzise ori al unor lovituri şi traumatisme la nivelul capului, care pot produce schimbări în creier, există, se pare, şi anumiţi factori genetici care pot predispune o persoană spre un comportament deviant. Însă, asemenea majorității oamenilor, şi criminalii în serie petrec cel mai mult timp din viaţa lor de zi cu zi implicaţi în activităţi non-criminale, cum ar fi locul de muncă, şcoala copiilor, activităţi de recreere, cu familia, cu prietenii.
Să luăm spre exemplificare cazul lui Arthur Shawcross, un individ demn de galeria personajelor fictive ale lui Stephen King, doar că, din nefericire, el este unul real. Se spune că nimeni nu se naşte nebun. Unii oameni, însă, au, după toate probabilităţile, şi o vulnerabilitate genetică spre crimă. A fost si cazul „ucigaşului râului Genesee”, responsabil pentru uciderea a 12 femei în statul New York, între anii 1988 şi 1990, precum şi pentru alte crime anterioare, dovedite mai târziu, inclusiv copii. Născut într-o familie problematică, cu o mamă dominatoare şi abuzivă, dotat cu un IQ relativ mic, el a fost purtătorul sindromului genetic XYZ, un defect cromozomial rar, care se pare că ar fi influenţat evoluţia lui spre comiterea de atrocităţi, ştiinţa depistând această eroare genetică la mai mulţi criminali. Prezenţa criptopirolului în cantităţi crescute – un marker biochimic al unei disfuncţii psihiatrice, un metabolit biochimic descoperit în concentraţie extrem de ridicată în urina lui Shawcross – este un alt element-defect, numit pirolurie, care a contribuit, în plus, la manifestarea personalităţii criminale. Se pare că nu există niciun dubiu că maleficul Shawcross s-a născut cu un handicap, în mod cert, în sens genetic şi biochimic.
În ansamblu, De vorbă cu criminalii în serie este o lectură captivantă pentru cei interesați de genul true-crime, psihologia criminalilor și de modul în care aceștia sunt investigați și prinşi. Este o carte care vă va ține cu sufletul la gură de la început până la sfârșit. Esenţa acestei cărţi, lăsând deoparte teribilele acte de cruzime, angrenajul din spatele anchetelor poliţieneşti sau a propriilor mărturii oripilante ale asasinilor, poate fi tradusă prin prezentarea criminalilor în serie drept ceea ce sunt în realitate, fiinţe omeneşti cu o umanitate umbrită, alterată, în aparență aproape asemănători cu noi în viața de zi cu zi, de unde oroarea şi mai mare pe care o suscită.
Camelia KALISCH
Ești ceea ce citești
Autor: JACKSON, Jodie
Traducător: MORARIU, Mihai
Editura: Baroque Books & Arts
Loc publicare: Bucureşti
An apariţie: 2020
Cota: 659/J12
Cota cărții reprezintă, mai pe înțelesul tuturor, încadrarea acesteia într-un domeniu distinct al cunoștințelor; astfel, cartea de față aparține de mass-media/comunicații sociale. Deci o carte cu și despre presă, jurnalism, media. Și, fiind ancorată la cele mai noi tendințe, face referire și la ultimele instrumente de diseminare a informației, de felul platformelor și rețelelor sociale găzduite de internet.
În prim-plan cartea are ca subiect informația și informarea. Nu se mai poate nega sau tăgădui că trăim într-o epocă a informației, unde aceasta abundă cu asupra de măsură. Au trecut de mult vremurile în care informația era deținută doar de cei puternici, care se foloseau de ea în mod discreționar, putând astfel să hotărască, fără a se mai consulta cu aproape nimeni, soarta a milioane de oameni. Ba chiar s-ar putea spune că trăim la polul opus, fiindcă ultimele decenii, asistaţi fiind de noile tehnologii, ne-au transformat nu numai în consumatori de informație, ci și în producători sau cel puțin diseminatori, prin partajare, de informație. Iar acest aspect nu este întotdeauna pozitiv.
Lăsând la o parte „Radio-Șanț”, informația ne parvine de cele mai multe ori din ceea ce considerăm a fi surse de încredere, acolo unde lucrează profesioniști dedicați, Centrale de Știri, canale media care doar asta fac, având un scop nobil, și anume acela ca prin informare să facă lumea un loc mai bun.
Titlul volumului este o internaționalizare a unei parafrazări deja faimoase, cu aplicabilități diverse. În cazul de față, parafrazarea celebrului dicton este mai mult decât binevenită, dar vine cu un preț asupra căruia autoarea insistă, făcând din mesaj mai mult decât o vorbă de duh, cât un îndemn, dacă nu chiar o misiune. Iar asta pentru că, în ziua de azi, cea a informației și a știrilor, ajungem să fim și să devenim ceea ce consumăm, inclusiv mental. Din nou, înțelesul e multiplu și bidirecțional.
Consumând informații deviate, ca să spunem așa, vom ajunge să gândim deviat, deviind de la ceea ce mai înseamnă azi o gândire corectă, dar să nu ne culcăm nicio secundă pe o ureche sau lauri nemeritați, căci capcane vom afla la tot pasul. Nu mai departe de mainstream media – ceea ce în traducere ar însemna canalele de știri obișnuite – vom afla (dacă nu știm cu toții deja asta, mai mult sau mai puțin), cu oarecare surprindere, că misiunea lor nobilă se poticnește din când în când (și nu chiar rar) în a fi și rămâne obiectivă, echidistantă și neangajată dacă nu politic, măcar economico-financiar. Iar asta dăunează grav sănătății consumatorului de informație, păcat că nici asta nu prea mai pare a fi chiar o prioritate. Prioritatea fiind, din păcate, menținerea targetului, ratingului și vânzarea de spațiu publicității, în scopul atât de banal de a obține profit.
Jodie Jackson a fost jurnalistă și în suflet așa a și rămas. Mai mult, a pornit un proiect drag sufletului ei, Constructive Journa-lism Project, care intenționează schimbarea din mai multe puncte de vedere a ceea ce este și ar trebui să însemne jurnalismul văzut prin prisma consumatorului educat, acel fel lipsit de încărcătură, de inutilitate frivolă, senzaționalism ieftin și/sau apel exagerat la emoții, toate însumând ceea ce mass-media obișnuită prea ades face, depărtându-se astfel kilometric de ceea ce chiar ar trebui să fie.
Jurnalismul axat pe soluții nu neagă sau evită partea urâtă a lumii, cea expusă de jurnaliști curioși, curajoși și deseori furioși. Dar furia incorect canalizată nu este constructivă, accentuarea exagerată a ceea ce numim bias negativ de confirmare, la fel și menținerea în călduța bulă a doar ceea ce ne consolidează așteptările și convingerile deja existente, plus alte aspecte asemănătoare fac din omul de azi consumatorul (prea) ideal al unui pachet de conformitate. Dar astfel omul își pierde individualitatea, personalitatea, rolul lui în societate fiind redus psiho-mecanic la derizoriu.
Soluția se află, totuși – susține autoarea –, în mâinile și ideile decizionale ale consumatorului care, după ce se educă corect, ajunge să aleagă corect, adică în adevărata cunoștință de cauză. În acest fel, cartea devine un instrument eficient într-o lume suprasaturată de informații, din care cu mult mai mult decât jumătate nu au prea multă, reală sau lungă importanță și valoare.
Vechile dictoane jurnalistice își pot păstra sensul, atâta vreme cât nu se subscriu necondiționat nevoii de a obține oricum un profit maximizat și axat pe neglijarea voită a mesajului original și a cerințelor deontologice subsumate rolului de gardian al societății, în dauna consumatorului – rezultatele fiind vizibile în erodarea încrederii omului de rând în toate instituțiile statale principale. Noile vremuri impun noi abordări, inclusiv asupra acestei meserii, altfel atât de înălțătoare, care își poate păstra liniștită rolul, adus la zi prin renunțarea la consumerismul tabloid și informarea corectă prin oferirea de știri necesare, pozitive și cu impact de lungă durată, așteptări realiste ale unei societăți sănătoase din punct de vedere socio-politic și cultural.
Nicu OANŢĂ
Gene de mamă: noua ştiinţă a instinctului matern
Autor: TUCKER, Abigail
Traducător: ADAM, Maria
Editura: Orion
Loc publicare: București
An apariție: 2022
Cota: 618/T90
Abigail Tucker e autoarea bestsellerului New York Times The Lion in the Living Room: How House Cats Tamed Us and Took Over the World, desemnată cea mai bună carte științifică a anului 2016, care este tradusă acum în treisprezece limbi. Ea locuiește în oraşul New Haven, Connecticut, împreună cu soțul ei și cu cei patru copii ai lor şi ne propune o explorare fascinantă și provocatoare a biologiei maternității.
Gene de mamă este o carte spirituală, în care autoarea scoate în evidență idei teoretice și confesiuni directe despre maternitate, împletind cele mai recente cercetări din domeniu cu propriile aventuri de părinte, inclusiv cezariana de urgență și o criză de depresie postpartum, ilustrând convingător rolul contextului în experiența noastră de părinți.
Aceste cercetări răspund la multe întrebări cum ar fi dacă mamele sunt condamnate să imite propriile mame, care sunt rezultatele agresivității maternale și cum pot anumite crize să creeze sau să distrugă o mamă.
Cartea nu se adresează doar mamelor, ci și taților și cuprinde un capitol „Gene de tată”, arătând rolul fundamental al tatălui în crearea mamei, nu doar pe plan personal, ci și biologic.
Femeia contemporană are avantajul de a fi mult mai bine informată și mult mai adecvat asistată în toate fazele maternității și ale creșterii copiilor. Știința mamelor are în spate puternice modele culturale și familiale și mulți ani de evoluție. Capacitatea lui Tucker de a descifra subiecte complexe și cercetări contradictorii este formidabilă.
Gene de mamă este o lucrare de popularizare a științei, ușor de citit, plăcută, plină de umor, informativă și captivantă, fiind recomandată mamelor și potențialelor mame și celor care sunt dispuși să le vadă într-o nouă lumină.
Lăcrimioara GROSOŞ
Istorie falsă:
Zece mari minciuni și cum au modelat lumea
Autor: ENGLISH, Otto
Traducător: DASCĂLIŢA, Ondine
Editura: Litera
Loc publicare: București
An apariție: 2022
Cota: 94(100)/E57
Otto English este pseudonimul jurnalistului britanic Andrew Scott, avid pasionat de istorie și politică. Iar asta într-atâta, încât a ajuns să le studieze intens, pentru a putea scrie competent despre cele două largi domenii, colaborând cu un mare număr de publicații. De asemenea, a fost deseori invitat la emisiuni radio care au tratat astfel de subiecte. Continuarea logică a acestor demersuri le găsim în cartea de față.
Pasiunea pentru istorie și politică se fructifică printr-o activitate intelectuală foarte plăcută, instructivă și nu mai puțin dătătoare de satisfacții. Cel mai interesant lucru legat de o astfel de pasiune este acela că nu trebuie obligatoriu să fii foarte instruit la nivel înalt profesional, academic chiar. Oricum, mai încolo, fiecare își va dori să aprofundeze subiectele preferate, pentru a le cunoaște cât mai amănunțit.
Istoria învățată la școală va fi întotdeauna o materie nu tocmai grea sau plicticoasă, dar deseori prea încărcată de date care o fac nu neapărat foarte atractivă. Cu mult mai interesante par acțiunile directe, găsite în cărțile de istorie sau, mai bine, povestite prin viu grai de profesori entuziaști. Aici își face simţită prezența un mare risc, semnalat și în volum, acela al unei istorii prea liniare, logice, cu întâmplări și urmările lor – toate urmând o narațiune cu tente îngroșate, deci marcate de excepționalism, naționalism sau chiar populism.
Cam fiecare carte de istorie din aproape fiecare țară se poate „lăuda” cu o istorie în care „adevărul” și cum s-au întâmplat „de fapt” lucrurile nu coincid chiar la fix. Așa au ajuns să se perpetueze și să se promoveze (până au ajuns narațiuni de sine stătătoare, imbatabile și imposibil de negat sau contracarat) niște întâmplări apocrife sau care, în realitate, vor fi fost cu mult mai puțin importante. Acestea mai pot fi denumite și în alte moduri, mai mult sau mai puțin peiorative sau serioase – mituri, legende, povești de îmbărbătare și de întărire a unui popor care a suferit atâta etc…
Mai mult, genul acesta de „povești” au părăsit cadrele rigide ale manualelor școlare și și-au făcut loc, nu fără ajutor (chiar venit de sus, bine intenționat, cum s-ar zice, și de pe la anumite instituții guvernamentale), în mințile și conștiințele multora, ale populației în general. Aici poate fi semnalat riscul anumitor cărțulii de popularizare a acelor evenimente care pun într-o lumină avantajoasă țara respectivă, uitându-se (poate intenționat) acele părți mai gri ale istoriei, ca să nici nu mai menționăm episoadele jenante…
Otto English pornește un demers curajos, riscant și, cu siguranță, nu lipsit de o imposibil de eliminat ambiguitate datorate subiectivismului inerent din fiecare om, aspect care ne conduce viețile chiar mai mult decât am fi dispuși să acceptăm. Dar nu e de ici de colo chiar pentru un cetățean britanic să afirme că mitul din jurul „marelui” om de stat Winston Churchill nu se deosebește de fapt cu aproape nimic față de situații asemănătoare, dar care, având în vedere personajul, sunt considerate derapaje și alte tipuri de „erori” cu care nimeni (nici ca individ, dar nici ca nație) nu și-ar dori să fie asociat.
Altele sunt doar umflături pompoase, dar de fapt ridicole ale unor caracteristici altfel deloc impresionante, sau exagerări hiperbolizante menite intenționat să ridice ceva în detrimentul unui altceva ce nu poate, chipurile, avea egal. Așa și-au susținut de-a lungul secolelor colonizatorii narațiunea necesității cuceririlor teritoriale – cu scopul nobil al civilizării unor primitivi, fără să se mai întrebe vreodată cineva dacă acei primitivi își doresc asta sau nu.
A fost Hitler până la urmă un artist ratat? Dar Abraham Lincoln, era într-atât de luminat în liberalismu-i vizionar? Sau Ginghis Han, doar un barbar însetat de sânge? Alte mituri populare susțin că anticii credeau că pământul este plat, cam ca și Cristofor Columb (!), sau că faimosul „ingredient” curry provine din India, asta în timp ce indienii din subcontinent nici măcar nu-l consumă, ori că familia regală britanică este germană, deci ceva atât de „anti-britanic”, sau că masacrarea aztecilor de către conchistadori este un fapt incontestabil – toate par adevăruri imuabile și inatacabile, pe când adevărul este cel puțin mai nuanțabil, necesitând acele lămuriri suplimentare care ajung să schimbe totul.
Marele scop al cărții este acela de a informa mai corect prin detaliere și demitizarea unor simple povești, nu o dată inventate de la un capăt la altul și de a menține treaz simțul curiozității, dar și al cercetărilor suplimentare căci, iată, nici istoria „oficială” nu este de destule ori ceea ce i se atribuie a fi, o narațiune eroică, perfectă și doar pozitivă. Unele poziții și păreri ar putea fi discutabile chiar și în acest volum, astfel înscriindu-se corect în literatura de specialitate deschisă oricând dezbaterilor și perfectibilității. Deci o carte prin care veți afla, iar după asta veți dori să aflați și mai multe, țelul primordial al lui homo curiosus (omul curios).
Livia GRIGOR
Ne vedem în august
Autor: GARCÍA MÁRQUEZ, Gabriel
Traducător: ŞANDRU MEHEDINŢI, Tudora
Editura: RAO
Loc publicare: București
An apariție: 2024
Cota: 821(861)spa/G19
Despre un titan precum Gabriel García Márquez nu se mai pot spune prea multe lucruri noi, iar acest lucru părea ca și încheiat ca subiect, mai ales de când seniorul realismului magic ne-a părăsit, în 2014. Aceasta până când lumea literară – și nu numai – avea să suporte un șoc plăcut și nesperat: „O nouă carte semnată García Márquez!” Un manuscris al marelui autor, păstrat ca o relicvă în familie, care a și făcut valuri, mai ales odată cu vehicularea dorinței prozatorului de a nu-i fi publicată această ultimă piesă literară. Și, totuși, un text postum sub semnătura García Márquez e ceva pur și simplu prea tentant.
Ne vedem în august este un roman scurt comparativ cu scrierile anterioare, scris în ultima etapă a vieții, când, deși era grav tulburat de o necruțătoare boală, nu uita să vorbească despre dragoste. În acest roman postum autorul are o altă viziune surprinzătoare asupra iubirii. O alta și, paradoxal, aceeași – și tocmai acest minunat paradox ne duce cu gândul la atâtea și atâtea alte bijuterii cu care cel mai faimos columbian – în varianta pozitivă – a înfrumusețat Marea Artă a Literelor: Un veac de singurătate, Dragoste în vremea holerei, Toamna patriarhului, Cronica unei morți anunțate sau Despre dragoste și alți demoni – pentru a spicui doar câteva dintre titlurile cu răsunet și mare trecere la un public neobișnuit de divers.
Deși autorul, cel mai probabil datorită vârstei înaintate și stării precare de sănătate, nu îi va fi apreciat calitatea, urmând a fi cel mai probabil supusă unei șlefuiri stilistice, dacă timpul i-ar fi permis, fiii acestuia (Gonzalo și Rodrigo) au găsit că, în general, stilul manuscrisului te duce inconfundabil cu gândul la operele care l-au consacrat, decizând și la sfatul profesionist al agenților literari care l-au reprezentat pe Márquez că o publicare a textului nu poate fi decât un lucru bun.
Însăși ideea de bază parcă nu putea fi concepută decât de el și nimeni altcineva: Ana Magdalena Bach – eroina romanului – face o călătorie în fiecare august pentru un omagiu adus răposatei sale mame, pe insula unde se află mormântul…, doar că ceva se mai întâmplă în aceste luni fierbinți de vară, ce altceva dacă nu o poveste de dragoste.
După cum bine știm, García Márquez era măcinat pasional de acest subiect căruia i-a dedicat unele dintre cele mai frumoase pagini pe care le-a putut crea un asemenea talent, astfel că el nu s-a sfiit niciodată să abordeze subiectul chiar și din alte unghiuri, mai neobișnuite. Căci și conform autorului, dragostea nu e nici pe departe doar apanajul tinereții, astfel că orice persoană, trecută chiar și cu mult de prima tinerețe, poate gusta din cel mai dulce și mai pasional fruct al lumii omenești – dragostea; și pe bună dreptate.
Vă invităm deci să savurăm împreună iubirea cu inconfundabile arome columbiene, a unei cărți care trebuia să apară, în primul rând ca un ultim omagiu adus lui Gabo (alint sub care era cunoscut scriitorul de către cei apropiați și de admiratori), dar și pentru că în fiecare zi, parcă mai intens decât în precedenta, se vede atât de clar cât de mult încă avem nevoie de confirmarea și prin literatură, ca parte integrantă a culturii și artelor în general, a valorilor umane perene: iubire, încredere, stabilitate. Îți mulțumim, deci, Gabriel García Márquez pentru operele tale și orele petrecute atât de magic în compania personajelor și poveștilor tale de neuitat.
Nos vemos en agosto!
Kinga VIRLICI
O fată foarte drăguţă
Autor: CRIMP, Imogen
Traducător: MARINESCU, Cornelia
Editura: Trei
Loc publicare: București
An apariţie: 2022
Cota: 821eng/C86
Orice carte, prin genul în care sau pe lângă care se încadrează, țintește în primul rând un anume public și dacă, pe lângă asta, mai prinde și la alte categorii de cititori, cu atât mai bine. O fată foarte drăguță – în mod evident – se adresează femeilor. Cea mai mare parte dintre noi, femeile, simțim că suntem – sau am fost – niște fete foarte drăguțe, pentru că, la drept vorbind, la o scormonire mai atentă a forului interior, tot omul are o părere bunicică spre bună despre el însuși. Deci momeala acestei cărți încearcă să le prindă la lectură pe femei, ceva în genul „ia să vedem noi cum se descurcă în lume o fată foarte drăguță, așa ca mine”.
De altfel și marketingul cărții mizează pe această identificare: pe coperta cărții avem un citat laudativ dintr-o recenzie din The New York Times: „Un roman magistral despre ce înseamnă să fii femeie”. În climatul social actual al discuției mereu reîncepute despre condiția femeii în lume, subiectul acestui roman pare venit chiar la momentul oportun.
Dar, cum se știe, particularizările contextuale ale unui subiect teoretic fac tot farmecul. Concret, în acest roman, discuția despre cum face față o femeie limitărilor condiției sale o are în centru pe Anna, o studentă la o școală prestigioasă de muzică, ajunsă acolo prin magia unei burse și a talentului ei. Anna studiază pentru a deveni cântăreață de operă: un vis și un mediu de viață în același timp ușor anacronic și plin de farmec. Dar – în fapte – marcat de aceleași invidii și mașinațiuni ca orice alt mediu profesional. În ciuda ușii aurite de speranțe care i s-a deschis, Anna nu își vede viața tocmai ușoară.
Colegii ei, care provin din familii care își permit să le finanțeze școlarizarea, au privilegiul de a alterna studiul cu distracția, dar Anna trebuie să muncească pentru a se întreține. Munca ei înseamnă să cânte jazz câteva seri pe săptămână într-un bar de cartier select. Asta îi deschide Annei noi oportunități. Își face o prietenă foarte bună, Laurie. O feministă convinsă. Care în viața amoroasă zboară cu lejeritate din floare în floare. Prilej pentru autoare să abordeze – prin gura Annei, a cărei voce interioară o auzim noi ca cititori, romanul fiind scris la persoana întâi – discuția despre congruența dintre ideile propovăduite și aplicarea lor în viața personală. Tot la bar Anna cunoaște un bărbat interesant. Și interesat de ea. Considerabil mai în vârstă, dar atrăgător și fizic și financiar… și misterios. Prea misterios. Chiar dacă pare sincer atașat de Anna, totuși ușile înspre viața lui reală par ermetic închise. Dinamica relației nu se conformează firului narativ din basmele cu prințese. Anna rămâne la periferie, într-o zonă de gri care îi stimulează suspiciunile și nesiguranțele, chiar dacă aparent are parte de atenție și sprijin (la un moment dat pare a fi ajuns chiar la statutul de femeie întreținută) din partea celui care le definește raportul ca relație de divertisment.
Intriga romanului progresează un pic poticnit, parcă ne scapă nouă, cititorilor, motivele interioare care determină schimbările de stare din sufletul Annei, care justifică sau nu evoluția faptelor, dar una peste alta O fată foarte drăguță este o lectură interesantă, deși lejeră, cu dialoguri bine gândite și credibile, cu un bun echilibru între părțile descriptive și cele de acțiune, un bun punct de plecare pentru o meditație la nivel personal despre ce a însemnat prima dragoste. Și, pe deasupra, un roman cu un final surprinzător și deschis, ce lasă loc imaginației să zburde mai departe.
Ana COPCEAC-BIZĂU
Poziţia a unsprezecea şi domnişoarele lui Fontaine
Autor: MIHULEAC, Cătălin
Editura: Humanitas
Loc publicare: Bucureşti
An apariţie: 2022
Cota: 821rum/M71
În 2024 scriitorul ieşean Cătălin Mihuleac împlineşte 30 de ani de la debutul literar cu povestirea Universitatea Matilda. Operele sale de început sunt, după cum precizează autorul, short-story, un gen de literatură fantastică pornind de la fapte concrete, cotidiene. Este un stil nonconformist, bazat pe un umor dus înspre absurd. Proză satirică, tandră, comprehensivă, voioasă, de o nestăvilită exuberanţă.
Cu operele de maturitate, cărţi-document, America de peste pogrom (2014), Ultima ţigară a lui Fondane (2016), Deborah (2019), Poziţia a unsprezecea şi domnişoarele lui Fontaine (2022), savoarea inegalabilă a stilului său inconfundabil credibilizează. Cătălin Mihuleac nu scrie pur şi simplu, el interpretează şi rafinează partituri celeste, mixează cu eleganţă registrele literare, ştie să extragă curcubeul din furtună. Condeiul satiric filigranat provoacă emoţii şi comoţii, valsând tandru sau tropotind dulce-amărui printre întâmplări memorabile.
Poziţia a unsprezecea şi domnişoarele lui Fontaine este o carte-document unică în literatura română actuală prin modalitatea în care fantasticul devine credibil, istoria fiind privită ca un basm. Există, ca-n toate basmele, eroi pozitivi şi negativi, zâne, zmei, animăluţe-talisman – elemente care, împletite în realismul magic, ne poartă prin timpul, erorile şi ororile celor două războaie mondiale, prin fascinante locuri de poveste cu multă încărcătură emoţională, prin cruzimea şi absurdul închisorilor comuniste, printre amintirile vechi şi noi, dar de neşters, ale personajelor. Prietenia română-franceză e la ea acasă…
O temă aparte este descolindatul – fundaţie turnată din ocări şi blesteme, „fărâmiţă întunecată şi parte marginală a folclorului românesc, despre care se tace sau se vorbeşte cu jumătate de gură”. Petru Negru/Caraman, slujitor şi salahor al slovei scrise, salvează de la distrugere sau dispariţie cărţi semnate „de condeie omologate ale omenirii, lucrând cu seducţia, nu cu violul, pentru că acestea nu au naţionalitate, ele aparţin întregii omeniri”.
La început ordonanţa lui Marcel Fontaine – profesor de verticalitate şi dascăl de atitudine, sosit în România cu Misiunea Berthelot –, Petru Negru îl ajută pe căpitanul francez să înţeleagă armata română „desăvârşit dezorganizată” şi rolul benefic al descolindatului – „descolindatul nemţilor a ridicat moralul soldaţilor români scăpându-i de paralizia fricii, dublându-le inimile, întreindu-le gloanţele, înşeptindu-le baionetele, însutindu-le numărul, înmiindu-le vitejia…”
Regăsim în roman eternul măr al discordiei teritoriale româno-ruse, Basarabia, cartea dezvăluind cu acribie informaţii statistice reale despre românitatea Basarabiei văzută de propaganda sovietică, precum şi drepturile istorice ale României asupra Basarabiei prin componenţa majoritar românească a populaţiei chiar după un secol de stăpânire şi colonizare rusă.
Un scriitor trebuie să fie vocea timpului său. Cătălin Mihuleac reuşeşte să aducă în prim-plan evenimente istorice pe care nu trebuie să le uităm, pentru a nu repeta greşelile trecutului. Cărţile sale îşi găsesc singure drumul spre cititori şi îşi fac loc în căuşul inimii. Prin jar de Rai şi puf de Iad, rămâne urarea miraculoasă: Il faut espérer l’inespéré – Trebuie să speri chiar şi atunci când nu mai e nimic de sperat! Bucuraţi-vă de lectură!
Liliana GRUMAZ
Sărmane creaturi
Autor: GRAY, Alasdair
Traducător: TEODORESCU, Magda
Editura: Polirom
Loc publicare: Iaşi
An apariție: 2013
Cota: 821eng/G77
O carte are, probabil, tot atâtea vieți câți cititori a reușit să câștige de-a lungul vieții ei de (biată) carte, cu suișuri și coborâșuri deopotrivă, „succesuri” și (de)căderi în uitări (nemeritate) dintre cele mai adânci. La toate acestea se poate adăuga, de când frații Lumière au născocit una dintre piesele pivot care aveau să schimbe inconturnabil lumea, o vita nuova datorată tuturor acelora care, mânați de o insațiabilă curiozitate, vor dori neapărat să afle sursele reale ale unei ecranizări care a lăsat lumea cinefilă cu gura căscată și căreia îi putem adăuga un palmares, i-aș zice impresionant: 4 Oscaruri câștigate, plus alte 113 premii oferite de te miri cine (asociațiuni de specialitate, comitete și comiții, mai mari, dar și mai mici) și un total năucitor de 409 nominalizări – un aspect deloc de neglijat – eveniment care a debutat chiar anul acesta, 2024, chit că volumul a apărut în 1992 (cu ediția românească a editurii ieșene în 2013).
Iar asta doar pentru că autorul cărții de față ar putea fi considerat, fără a risca prea mult, dacă nu un geniu, atunci sigur ceva „suspect” de asemănător. Alasdair Grey, născut în 1934, a fost un artist pe cât de complex, pe-atât de nonconformist și nu doar frumosul oraș scoțian Glasgow (în care a trăit, activat și profesat) se poate lăuda pe bună dreptate cu el, sau Regatul Unit, cât lumea întreagă. Ne-a părăsit, la vârsta de 85 de ani, în 2019.
Și volumul ediției românești se bucură de desenele autorului, reproduse după originale, cartea căpătând un plus nemaipomenit în calitate, inclusiv grafică și într-o subliniere ludică a unui stil literar impecabil abordat, dovedind, dacă mai era nevoie, că, din fericire, încă se găsesc comori închise între paginile unei „simple” cărți. Plusul adăugat de adaptarea cinematografică nu face decât să confirme elitismul excepției de la regulă, punând în lumina corectă Marea Literatură Universală.
Bella Baxter este varianta modernizată a monstrului lui Frankenstein, în care monstrul este/devine o femeie proaspăt decedată căreia i s-a adăugat un creier de bebeluș – o tabula rasa – iar de aici încolo, de la șocul inițial, începe o aventură cum abia cu greu v-o puteți imagina, noroc cu autorul care vă va ghida grijuliu printre hățișurile re-inventării unui nou tip de om, care va vedea și simți lumea în două feluri deodată. Pe de o parte, mintea de bebeluș e avidă de a afla totul, iar trupul (focos) de tânără femeie va „ști” (instinctiv oare?) ce și cum să facă, în așa „hal” încât să trăiască plenar tot ce-i pune la dispoziție viața. Nimic nu-i va scăpa Bellei, savurând clipele ca pe eternități, zburdând printre sentimente și continente cu o naturalețe de factură inocentă, chiar când și dacă mai nimic nu-i ceea ce pare. Dacă mai era nevoie și de o cireașă pe acest minunat tort literar, reflecții cu și despre viață, natura și conștiința omului le veți primi ca bonus de la autor, prin vocile unor personaje cu mult mai memorabile decât juma’ din ce se mai scrie azi doar pentru că „de ce nu?”.
Cartea conține (aproape prea) multă bogăție, e un regal al papilelor gustativ-culturale, se citește rar pentru a fi degustată, când nicio virgulă nu e-n plus sau să lipsească?, ferească-ne! Rezultatul este glorios și cu adevărat de neuitat, în special că mai e și cu happy-end.
Mai rar deci un astfel de cadou, de care putem avea cu toții parte, mai simplu de-atât fiind imposibil. Rămâne la final de răspuns la întrebarea, ușor incomodă, cine ar fi, de fapt, sărmanele creaturi, dar răspunsul se subînțelege, era de așteptat, tot ce ar mai rămâne de făcut ar fi să-l și acceptăm cu o seninătate chiar mai mare ca a frumoasei Bella, cea din carte.
Ştefan-Adrian BĂRBULESCU
Şoferul din Oz
Autor: LUNGU, Dan
Editura: Polirom
Loc publicare: Iaşi
An apariție: 2022
Cota: 821rum/L92
Propunem publicului cititor o senzație plăcută (și pozitivă deci) asemănătoare cu începutul unui soi de cutremur urmat de revelația pe care ți-o poate da un vulcan care stă să erupă – totul, desigur, în cheie literară.
Cam aceasta ar fi la cald prima impresie care începe să te învăluie odată cu terminarea lecturării ultimului roman semnat Dan Lungu – prozator (în principal, dar și multe altele).
Cel mai interesant aspect este și rămâne tocmai acesta: în timpul lecturării, cascada de senzații este una (mai blândă, lină chiar), comparativ cu ceea ce abia după urmează să simți, iar întreg sentimentul poate fi asemănat cu ceea ce îți oferă umami (cel de-al cincilea gust), în cazul acesta, o explozie de gânduri, idei, amintiri și revelații luate împreună și, astfel, greu de definit și care te lasă surprins, cu mult mai mult decât erai sau credeai că vei fi, din momentul finalizării cărții.
Povestea merge lin, fără sincope, și de la bun început facem cunoștință cu Sergiu, omul bun la toate, dar în principal șoferul și bodyguardul lui „Boss”, un ipochimen de talie mijlocie (din punct de vedere interlop-infracțional), uns cu destule alifii care-l fac aproape intangibil în tulburile ape în care se scaldă.
Alte personaje ar mai fi Oana, prietena lui Sergiu – o legătură veche și reluată în al 12-lea ceas, aproape neașteptată și cu o încărcătură de duioșie surprinzătoare, bunica lui Sergiu, cea care l-a crescut după ce acesta a plecat de acasă în urma mai multor dramatice altercații domestice, acum paralizată, doamna Linda, soția lui Boss – o creatură eterică, parcă din altă lume, dar și nelipsitele apariții episodice pline de culoare ale unor participanți de un inedit picant.
Derularea nu chiar atât de periculoaselor „aventuri” ale lui Boss în compania bodyguardului său e urzeala care ține povestea în stare de fluență. Ceea ce face cu adevărat romanul să fie unul excepțional este revelarea unor dedesubturi de dincolo de minciunile cu care noi toți ne-am obișnuit să fim adormiți, tocmai pentru a edulcora hâda și cinica realitate.
Astfel, măcar în acest gen de literatură, scrisă cu simț critic, dar parcă și în joacă sau în glumă, – putem scăpa de malefica influență a surselor de informare zilnic-rutiniere. Iar din proza lui Dan Lungu aflăm ceea ce știam deja, dar este foarte importantă această reconfirmare a acelor adevăruri incomode din care este făcută viața pe bucăți și după care ne târâm, teleghidați, existențele.
Titlul este mai degrabă alegoric. „Șoferul” e cel care se descurcă chinuit, încercând, în ciuda a zeci și sute de obstacole, să-și păstreze neîntinată minimala doză de moralitate care-l menține pe linia de plutire, aceea a bunului-simț din fericire adânc înrădăcinat (motiv de speranță, aș zice), iar „Oz”?, regatul iluzoriu e niciunul altul decât România noastră toată, în lung și-n lat și oricare alte coordonate, de la geografice la morale. Adevărul poate fi literaturizat, iar dacă povestea, indiferent ce formă ar lua, păstrează nealterată misiunea acestui Adevăr, rezultatul obținut înnobilează scriitorul, cartea și cititorul.
Adevărul nu poate decât să (auto) reflecte realitatea, dincolo de cosmetizări ulterioare, iar rezultatele nu vor fi niciodată (prea) surprinzătoare. Pentru că trăim cu toții în acest Oz în care șofăm nebunește și nu putem spune că nu știm ce ne așteaptă, în funcție de ce alegeri facem sau alegând dintre cele care ne-au mai rămas disponibile.
La sfârșit vom vedea făcându-se referire la un episod teribil de controversat și extrem de polarizant, nu de mult consumat din istoria de ieri a frumoasei noastre țări, iar eroul nostru Sergiu va trebui să facă și el o alegere care-i va confirma șansa pe care o avem cu toții, de a rămâne integri, în ciuda, dar și din cauza tentațiilor și adversităților pe care ni le trântește-n față trăitul în România pitorească de dintotdeauna.
Căci toată povestea din roman este o înșiruire de „altfel”-uri din care e făcută această țară a lui O(r)z, cu „r” mic de la România Mare, care ne-au modificat pe toți până la schimonosire, odată cu nesfârșita luptă de a ne fi un pic mai bine. Lecția învățată – sau una dintre ele – ar putea fi că „mai bine” de cele mai multe ori înseamnă „mai puțin”, iar nu invers, cum am tot crezut ca tonții, cu toții, de mult prea multă vreme.
Ştefan-Adrian BĂRBULESCU
Terra insecta: ciudate, minunate, indispensabile: adevăraţii stăpâni ai lumii
Autor: SVERDRUP-THYGESON, Anne
Traducător: TUDOSE, Florin
Editura: Publica
Loc publicare: Bucureşti
An apariţie: 2020
Cota: 59/S97
Terra insecta este o carte care se citește ușor, cu multă curiozitate și uimire, cu atât mai mult cu cât ea oferă răspunsuri unor întrebări pe care poate, fără ea, nu vi le-ați fi pus niciodată.
Tot din acest volum puteți afla un alt lucru fascinant, și anume că există un alfabet al fluturilor! „The butterfly alphabet” e un proiect care îi aparține norvegianului Kjell Bloch Sandved și constă într-o colecție de fotografii ale unor aripi de fluturi, care au pe ele modele similare cu literele alfabetului latin.
Autoarea cărţii Terra insecta este profesor la Universitatea Norvegiană de Ştiinţe ale Vieţii, deţine un doctorat în conservarea biodiversităţii şi predă managementul naturii şi ecologie forestieră, fiind prima femeie cercetător care a primit Premiul Bonnevie pentru excelentele sale metode de predare şi prezentare a biologiei.
Terra insecta reprezintă o călătorie în ciudata, minunata şi uimitoarea lume a micilor şi fabuloaselor creaturi. Insectele reprezintă jumătate din regnul animal, ele trăiesc peste tot şi viaţa, aşa cum o ştim, depinde de aceste creaturi mici.
Cele nouă capitole ale cărţii surprind universul extrem de viu al insectelor. În primul capitol aflăm despre varietatea lor incredibilă, despre căile prin care ele percep mediul; în capitolul al doilea este descrisă viaţa sexuală destul de bizară a insectelor; capitolul al treilea prezintă în profunzime relaţiile complicate între insecte şi animale, între insecte şi plante.
În continuare, autoarea abordează legătura strânsă dintre insecte şi oameni, cum contribuie acestea la hrana noastră, cum curăţă mediul natural şi cum ne asigură o parte dintre lucrurile de care avem nevoie, de la miere la antibiotice.
Foarte interesant este capitolul al nouălea, în care autoarea insistă asupra căilor prin care noi, oamenii, le-am putea face viaţa mai uşoară acestor micuţe ajutoare. Avem nevoie de ele pentru polenizare (există dovezi clare că polenizarea făcută de insecte produce fructe mult mai aromate, cum e în cazul căpşunilor), ca metodă de împrăştiere a seminţelor, avem nevoie de ele ca hrană pentru animale, ca modalitate de control al altor organisme dăunătoare şi pentru multe alte avantaje.
Iată şi un interesant exemplu de măiestrie al acestor mici vieţuitoare: 80 de muncitori au adunat, timp de patru ani, în fiecare dimineaţă, mătasea păianjenilor sferici aurii din Madagascar (aproximativ 1,2 milioane) şi, printr-o maşinărie, adunau mătasea acestora, eliberându-i seara. Cu mătasea obţinută au realizat o splendidă rochie aurie cu care au doborât toate recordurile de vizitatori la Muzeul Victoria şi Albert din Londra.
Medici, ingineri, designeri se inspiră tot mai mult din natură, insectele pot fi luate drept organisme model. Le putem pune să facă în locul nostru lucruri pe care noi nu le putem face, cum ar fi să se târască sub dărâmături sau să ne ajute să descompunem plasticul. Poate că ne vor ajuta cu soluţii în criza antibioticelor sau vor contribui la îmbunătăţirea sănătăţii mintale a populaţiei (de exemplu s-a constatat efectul benefic al cântecului greierilor asupra depresiei oamenilor).
În Postfaţa cărţii, autoarea, amintind importanţa istoriei comune a insectelor şi a oamenilor de câteva sute de milioane de ani, subliniază totodată faptul că noi, oamenii, avem nevoie de insecte şi, aşa cum spunea E.O. Wilson, profesor la Harvard: „Lumea ar merge înainte fără schimbări majore dacă oamenii ar dispărea mâine… dar dacă ar dispărea nevertebratele… mă tem că oamenii nu ar supravieţui mai mult de câteva luni”.
Csilla TEMIAN
Vrăjitoarea din Portobello
Autor: COELHO, Paulo
Traducător: BANU, Gabriela
Editura: Humanitas
Loc publicare: Bucureşti
An apariţie: 2013
Cota: 821(81)por/C60
Pe Paulo Coelho l-am descoperit citind Alchimistul, așa cum cred că a făcut-o multă lume. M-a captivat imediat prin stilul lui direct și simplu de a prezenta lucrurile. Felul său de a îmbina poveștile despre descoperirea de sine cu elemente fantastice sau spirituale mi-a adus aceeași senzație pe care o aveam în copilărie când citeam basme.
Dar o altă carte specială a lui Paulo Coelho, Vrăjitoarea din Portobello, este cea despre care vreau să vă povestesc în această prezentare.
Cartea începe cu Atena moartă. În continuare începem să aflăm detalii despre viața ei prin diferite mărturii și ajungem să o cunoaştem pe această femeie misterioasă și neconvențională care își caută identitatea și sensul vieții. Ea s-a născut în Transilvania și a fost mai apoi adoptată de o familie libaneză. Mai târziu, Atena se mută la Londra, unde se înscrie la universitate pentru a studia ingineria, dar inima ei nu este cu adevărat acolo. Așa că într-o zi, decide pur și simplu să meargă pe alt drum și să renunțe la facultate.
În anii care urmează, deși mulți considerau că are o viață împlinită, având un copil, bani și prieteni, mintea ei nu era liniștită, așa că pornește în căutarea răspunsului la întrebarea clasică „Cine sunt eu?” prin diverse experiențe.
Pe măsură ce căutările Atenei avansează, ea descoperă o conexiune profundă cu dansul, care îi deschide calea către un dar spiritual. Această descoperire îi aduce atât admiratori, cât și critici, unii considerând-o periculoasă pentru că sfidează normalul.
Povestea este relatată din perspectiva celor care au cunoscut-o pe Atena: familie, prieteni, foști iubiți și profesori. Fiecare dintre aceste persoane ne oferă propria viziune asupra Atenei, conturând un portret nuanțat al unei tinere care vrea să iasă din normele sociale. Atena nu este doar un personaj, ci o forță care trece prin viețile tuturor, schimbând totul în calea sa.
Fiecare mărturie ne oferă o mică parte din această fată, un fost iubit ne arată latura sa rebelă, în timp ce un profesor subliniază curiozitatea ei spirituală, iar la final va fi mărturia noastră despre cum am ajuns să o cunoaștem și ce a schimbat în viața noastră.
În această carte Coelho abordează conceptele de iubire și identitate. Astfel că autorul ne amintește că Dragostea nu este ceea ce ne spun cântecele romantice; ea există pur și simplu. Ideea regăsindu-se în întreaga poveste a Atenei, care, în căutările sale, descoperă că dragostea și conexiunea cu ceilalți sunt mult mai profunde și mai complicate decât ne-ar face stereotipurile culturale să credem.
Nu cred că această carte se oferă neapărat ca o lectură comodă, dacă ai anumite lucruri pe care le consideri clare în viața ta sau dacă te ghidezi strict după anumite ideologii. Nu pentru că ar fi greu de citit, ci pentru că, chiar dacă inițial vei simți că nu te-a influențat sau schimbat, în realitate e foarte posibil să te fi lăsat cu o curiozitate anume sau cu o sete de mai mult, așa cum a dorit și Atena.
Pe măsura ce zilele trec, vei simți cum crește această curiozitate în tine, vei simți cum apar întrebări noi – despre tine, despre dragoste, despre Dumnezeu, despre ceilalți. Te vei întreba dacă să îți păstrezi cărțile în bibliotecă sau să le oferi mai departe altora, pentru că ceva în tine va începe să se schimbe.
Dar un lucru rămâne cert: iubirea este.
Andreea AVRAM
Viața fără iubire este ca un copac fără flori sau roade.
(Khalil Gibran)
