Vitrină de carte realizată la Sala de lectură Carte curentă.
„În 1835, în ziua de 16 septembrie, domnitorul Munteniei, prinţul Alexandru Ghica, a oficializat leul ca monedă a principatului său. Este un moment de pionierat, principatele româneşti erau încă separate, aşa cum voiau marile puteri. În acest context, domnul muntean a ales leul să fie moneda ţării sale, unde circulau o multitudine de monede străine. Leul din sistemul monetar al lui Cuza avea 100 de subdiviziuni, aşa cum funcţionează şi astăzi. Cuza, totuşi, nu a putut introduce moneda naţională pentru că însăşi unirea principatelor era vulnerabilă şi nerecunoscută oficial de marile puteri care îşi impuneau voinţa în această parte a lumii. În 1867, domnitorul Carol l stabileşte moneda naţională cu numele leu, ca o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având ca subdiviziune banul, în număr de 100. La 3 martie 1870 este înfiinţată şi Monetăria Statului, care bate leul românesc de aur şi argint şi banii divizionari din bronz.
Primele bancnote româneşti au fost biletele ipotecare din 1877 care îşi propuneau să susţină România în Războiul său de independenţă faţă de Imperiul otoman. După acest moment istoric, România se proclamă regat, iar în acelaşi an, 1880, este înfiinţată şi Banca Naţională a României, singura abilitată, de atunci, să emită monedă de metal şi hârtie”.
Sursa: Marius Tița, „Povestea leului, moneda românilor”, în rri.ro, 18 septembrie 2016;
