Vitrină de carte: Ioan Alexandru, „Poetul cristic”

„Ioan Alexandru este, poate, cel mai mare poet imnic din întreaga istorie a literaturii noastre; orice vers (…) cuprinde o semnificație în formă parabolică, mereu dirijată ascendent, până la suprema asumare a Logosului.” (Edgar Papu)

S-a născut în dimineața zilei de 25 decembrie 1941, în Topa Mică (jud. Cluj). A urmat școala primară în satul natal; clasele gimnaziale, în comuna Sânmihai, iar între anii 1958-1962, Școala medie „Gh. Barițiu”, din Cluj. Încă din perioada studiilor liceale este cunoscut în mediile literare clujene și citește la cenaclurile literare de aici. Este perioada în care îl va cunoaște pe Lucian Blaga. După absolvire, s-a înscris și a promovat examenul de admitere la Facultatea de Filologie a Universității din același oraș. A debutat cu poezia „Floarea mea”, în anul 1959, în paginile revistei Tribuna. În anul 1964, profesorul și poetul creștin Ioan Alexandru este numit membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în anul 1979 este ales membru al Uniunii Internaționale de Scriitori „Die Kogge”.

A lucrat o vreme la Universitatea din București, la Catedra Eminescu, sub îndrumarea doamnei Zoe Dumitrescu Bușulenga, o mare admiratoare a poetului. În paralel (aproape în clandestinitate, „în podul Universității”) făcea cu studenții interpretări din Biblie, studii ebraice etc.

În urma unei burse recomandate de filosoful Heidegger, tânărul Ioan Alexandru va merge în Germania, spre a-și continua studiile. Odată plecat, el își va aprofunda studiile în filosofie, teologie, limbi clasice (greaca și ebraica) și artă, în orașe precum Freiburg, Basel, Aachen și München. Este bursier la Universitatea din Freiburg, unde audiază cursurile lui Martin Heidegger și este interesat de filosofie.

Întors din Apus, el va ține unele seminarii de poezie comparată și cursuri de ebraică veche, la Universitatea din București. Iubea nespus de mult Sfânta Scriptură, mergând să îi caute sensurile cât mai la rădăcina. În 1989, pe 21 Decembrie, participă la manifestațiile revoluționare din București. Pe 8 aprilie 1990, seara, a vorbit în Catedrala mitropolitană din Timișoara, numind Timișoara „Ierusalimul neamului românesc”.

A fost membru fondator și vicepreședinte al PNȚCD, deputat în legislatura 1990-1992 și senator PNȚCD de Arad în legislatura 1992-1996. În legislatura 1990-1992 a fost membru în grupul de prietenie cu Polonia.

Pe 16 septembrie 2000, poetul se stinge din viață la Bonn. Prin grija lui ÎPS. Bartolomeu Anania a fost dus și înmormântat la Mănăstirea Nicula: a plecat din capitală și a străbătut țara într-o ultimă călătorie, prin plaiurile pe care le-a cântat în Imne, spre inima Transilvaniei, cu un popas mai lung de reculegere în Catedrala din Alba Iulia.

Dintre cărțile semnate de marele poet, amintim: „Cum să vă spun”, „Viața, deocamdată”, „Infernul discutabil”, „Vămile pustiei”, „Vina”, „Poeme”, „Imnele bucuriei”, „Iubirea de Patrie”, „Imnele Transilvaniei”, „Imnele Transilvaniei II”, „Imnele Moldovei”, „Poezii-Poesie”, „Imnele Țării Românești”, „Imnele iubirii”, „Imnele Putnei”, „Imnele Maramureșului”, „Bat clopotele în Ardeal”, „Căderea zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre Revoluție”, „Amintirea poetului”, „Lumina lină: Imne”, „Iubirea de Patrie”.