Spune-mi ce citești…
E plină lumea de aserțiuni critice. Că se citește prea puțin, că nu se prea citește, că se publică ce nu ar merita publicat și, în consecință, se mai citește și ce nu ar trebui citit… E plină lumea de sociologi care lec turează foarte puțin prin facultățile lor acreditate, prin excepție de la îndoiala metodică de tip cartezian, dar care fac sociologia lecturii și trag concluzii mult mai savante decât ar fi nevoie. Spun asta pentru că la noi, la români, este o zicere veche, poate tot atât de veche precum cărțile, o zicere devenită pentru unii …și-ncă mulți vor trece „zicală”, pentru alții „proverb”, oricum, o zicere foarte înțeleaptă: „Spune-mi ce citești, ca să-ți spun cine ești!”. Altfel spus, omul se cunoaște după citit.
După cât e de citit, de necitit, de prost citit, de bine citit… Și nu numai. Până și instituțiile se cunosc după „încărcătura” de lectură și calitatea lecturilor indivizilor care prestează în aceste structuri ale societății. Citești o știre într-un ziar, asculți o dezbatere la televiziune și poți realiza ce și câte lecturi stau la baza unei culturi. Sau, poate, unei subculturi, unei stări departe de cultură, pentru că o cultură adevărată nu se poate dobândi precum diplomele prin așa-zisele noastre universități și nici prin acestea. Nu e atât de im portant ca pensionarii să citească. Ei au făcut-o și la vremea lor activă. E mult mai im por tant ca cei ce reprezintă viitorul acestei nații (elevii, studenții, profesioniștii tineri) să uzeze de acest „pom al cunoaș terii”, care este lectura. Să citească, să studieze, să cerceteze, să aprofundeze… Cu convingerea că zicerea cea înțeleaptă reprezintă o bună practică a trecutului nostru cultural. Și cu speranța că această nație va dăinui ca nație. Sau ca popor. Că nu va decădea în a fi doar o populație.
Așadar, haideți să reformulăm: „Spune-mi ce citești și eu o să-ți spun cine vei fi!” Adică o să-ți spun viitorul!
(Reproducere din „Gazeta de Maramureș”, 28 februarie 2011)