Alexandru Graur (n. 9 iulie 1900, Botoșani, România – d. 9 iulie 1988, București, România) a fost un lingvist, savant român de origine evreiască, membru titular al Academiei Române (din 1955).
Al. Graur s-a născut într-o familie de origine evreiască la Botoșani. Mama sa aparținea familiei de cărturari Sanielevici, din care au provenit și criticul literar Henric Sanielevici, precum și matematicianul Simion Sanielevici. Din cauza profesiei de contabil a tatălui său, Graur și-a schimbat deseori domiciliul împreună cu părinții.
În anii 1941-1944, când, din cauza politicii statale antisemite, elevi și profesori evrei au fost îndepărtați din școlile și universitățile românești, a înființat și a fost directorul Liceului particular evreiesc. În 1946 a fost încadrat în învățământul superior și a activat ca profesor la Universitatea din București până în 1970. Între anii 1954-1956 a fost decan al Facultății de Filologie, iar între 1955-1974 a fost directorul Editurii Academiei.
Activitatea sa științifică însumează o bibliografie bogată cuprinzând studii de filologie clasică, etimologie, lingvistică generală, fonetică și fonologie, gramatică, onomastică, lexicologie și de cultivare a limbii române. A susținut ani în șir emisiunea radiofonică „Limba noastră”, iar în „Revista Cultului Mozaic” a deținut o rubrică pe teme lingvistice, semnalând apropieri între cuvintele din diferite limbi. Este autorul unor valoroase studii și articole apărute în revistele de specialitate ale secolului trecut, precum și al unor importante volume de lingvistică, la unele dintre acestea fiind coordonator. Împreună cu Iorgu Iordan și Ion Coteanu a fost redactor responsabil al noii serii a Dicționarului limbii române (DLR). A coordonat volumele de Studii de gramatică (1956-1961) și Probleme de lingvistică generală (1959-1967).
1932 și 1936 Premiul Bibesco al Societății de lingvistică din Paris
1948 – Membru corespondent al Academiei Române (atunci Academia R.P.R.)
1954 – Premiul de Stat al statului român (atunci R.P.R)
1955 – Membru titular al Academiei Române
1964 – Om de știință emerit
Din OPERA Științifică – zeci de volume și sute de articole și studii, cronici și recenzii, referitoare la limbile clasice, indoeuropenistică, lingvistică generală și limba română –, amintim: Esquisse d’une phonologie du roumain (în colaborare cu Al. Rosetti) (1938), Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române (1954), Studii de lingvistică generală (1955 și 1960), Fondul principal al limbii române (1957), Scurtă istorie a lingvisticii (în colaborare cu Lucia Wald) (1959, 1965, 1977), Etimologii românești (1963), Evoluția limbii române. Privire sintetică (1963), Nume de persoană (1965), Istoria limbii române (coord. vol. I, Limba latină) (1965), Tendințe actuale ale limbii române (1968), Lingvistica pe înțelesul tuturor (1972), Nume de locuri (1972), Alte etimologii românești (1975), „Capcanele” limbii române (1976), Dicționar de cuvinte călătoare (1978), Cuvinte înrudite (1980), Dicționar al greșelilor de limbă (1982, Puțină gramatică, I-II, (1987), Ortografia pentru toți (1995).
„GREȘEALĂ ȘI CORECTITUDINE”
„Înainte de a face alte precizări, socotesc important să stabilim ce înseamnă greșeală, cum putem să o identificăm. Un punct de vedere mecanic, întâlnit adesea la persoanele mai în vârstă, este următorul: e bine așa cum s-a vorbit în trecut, tot ce s-a schimbat între timp constituie o stricare a limbii. Este o atitudine nedialectică, pentru că totul pe lume se schimbă, deci, chiar dacă nu s-ar găsi mijloace de a perfecționa modul de vorbire în sine, oamenii sunt obligați să introducă necontenit modificări de limbă, măcar pentru a denumi ceea ce apare nou, iar corolarul este că, cu sau fără voie, se elimină unele elemente ale limbii din trecut, pentru că nu le mai corespunde nimic în viața de azi. Prin urmare nu orice inovație este o greșeală; aș spune chiar mai mult, marea majoritate a inovațiilor reprezintă un progres.
Trebuie să ținem seamă că nu contează aici atât de mult cel care inventează un nou fel de exprimare, cât cei care
ascultă: dacă inovația li se pare interesantă, ei o preiau (adesea, ce e drept, în mod inconștient), iar dacă nu, o nesocotesc și după puțină vreme ea dispare de la orizont. Prin urmare, în realitate inovațiile care se mențin, și care prin aceasta se dovedesc binevenite, aparțin marii mase a vorbitorilor. Nu vreau să zic că aceasta nu se poate înșela uneori (dacă ar fi așa, o lucrare ca cea de față n-ar avea nici un rost), dar în orice caz, suveran în limbă este uzul.” (din Alexandru Graur – Capcanele limbii române, Humanitas, 2012).
„Capcanele” limbii române, Dicţionarul greşelilor de limbă şi Mic tratat de ortografie, publicate împreună de Editura Humanitas, îşi păstrează neatins dinamismul axiologic al mesajului iniţial. Aceste exemplare meditaţii despre aspecte importante ale limbii române se oferă cititorului de azi cu aceeaşi proaspătă şi înţeleaptă deschidere spre dialog, specifică academicianului Al. Graur. Nici una dintre aceste lucrări nu-şi propune să aibă, cum afirmă autorul, caracter explicit normativ – dar, prin fascinaţia pe care o exercită orice asemenea incursiune savant-filologică în lumea cuvântului, toate trei sporesc în rândurile cititorilor reflexivitatea şi respectul vigilent pentru limbă. Greşeală şi corectitudine | Greşeli făcute de oameni culţi | Greşeli împrumutate | Greşeli făcute de specialişti | Greşeli de accentuare | Schimbări de sunete | Neologisme stâlcite | Etimologii populare | Cuvinte înţelese greşit din context | Termeni pretenţioşi | Cuvinte compuse | Economie şi risipă | Redundanţă | Pleonasme
