George Apostu s-a născut pe 20 decembrie 1934, în satul Stănişeşti, judeţul Bacău. Este unul dintre cei mai valoroşi sculptori ai secolului trecut, importanţa operei sale fiind semnalată pentru prima oară de Ionel Jianu: „George Apostu apare ca unul dintre cei mai înzestraţi urmaşi ai lui Brâncuşi în sculptura românească.”
În 1953 se înscrie la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia ceramică. Renunţă după un an şi jumătate şi se reînscrie în anul 1955 la secţia de sculptură, clasa prof. Ion Lucian Murnu. Îi are profesori pe Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Costin Ioanid şi Boris Caragea.
În 1957 participă pentru prima dată la o expoziţie de grup pentru tineret, la Moscova, cu lucrarea „Cap de copil”.
Începând cu 1964 şi până când s-a stins din viaţă (13 octombrie 1986, Paris), George Apostu a avut numeroase expoziţii personale în România şi în străinătate (Franţa, Belgia, Italia, Spania, Brazilia, India etc.). În 1983 i se atribuie un atelier de creaţie de către primăria oraşului Paris.
Încă din primii ani ai producţiei sale artistice, Apostu a găsit în creaţia populară – îndeosebi în sculptura în lemn sau piatră şi în piesele de etnografie – temeiurile inovaţiei stilistice, drumul spre modalităţi de expresie eliberate de clişeele şi convenţiile unui realism îngust, academizant. Apelul la izvoarele artei populare a fost făcut de pe poziţiile unei concepţii originale, rezultat al culturii plastice şi al temperamentului său, care are forţa să individualizeze forme de largă circulaţie, să supună întregul material imaginativ al operei la o matrice stilistică personală. Prin acest mod creator de raportare la valorile patrimoniale, Apostu a dovedit că şi-a însuşit esenţa lecţiei lui Constantin Brâncuşi.
Realizează sculpturi în aer liber la Grenoble, 1967; Măgura, 1970, 1975; Costineşti, 1972; Voroneţ, 1972; Balta Albă-Bucureşti, 1972.
Unul din cele mai cunoscute cicluri ale sale, „Tatăl şi Fiul”, constituie o prelucrare sculpturală a vechiului motiv al „arborelui vieţii”, starea de comunicare dintre elementul uman şi cel vegetal făcând posibilă reactualizarea mitului regenerării organice. Alte cicluri – „Laponele”, „Fluturi” – dezvoltă sugestii formale ale artefactului ţărănesc, ale căror morfologii preiau în mod firesc datele naturii vii.
În ultimii ani ai vieţii, George Apostu trece de la păgânismul declarat al primelor sale lucrări, angajate în dialogul cu acel fond ecumenic neolitic la care se referea Mircea Eliade, şi care îl inspirase şi pe Constantin Brâncuşi, aducând tema tatălui şi fiului în aria de semnificaţie creştină.
George Apostu a fost distins în 1966 cu premiul Ioan Andreescu al Academiei Române, în 1970 cu marele premiu pentru sculptură al Uniunii Artiştilor Plastici din România. (d. 13 octombrie 1986)
Este înmormântat în zona de sud a cimitirului Père-Lachaise din Paris.
Sursa: Centrul de Cultură „George Apostu” | Foto: Wikipedia
