Nichita Stănescu
(31 martie 1933 – 13 decembrie 1983)
Calendar cultural
de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA
M-am hotărât cu greu să scriu despre Nichita Stănescu. N-aș fi făcut-o, dacă n-aș fi aflat câteva lucruri mai umbrite din viața lui, despre care nu am găsit însemnat nicăieri. Am socotit potrivit să le scot la lumină, fiindcă ele conturează o părticică din portretul lui.
În Tr. Severin, Nichita Stănescu avea un bun prieten în Domnul Judecător Ion Lulă, vicepreședintele Tribunalului Mehedinți în anii ’80. Domnul Ion Lulă era el însuși poet și reușea cu ușurință să se situeze pe aceeași lungime de undă cu Nichita Stănescu. Discuțiile dumnealor se derulau ore în șir, mai ales la ceas de noapte. Își recitau reciproc versuri, comentau, discutau câte toate, ca între doi buni prieteni. Într-o zi, la o discuție amicală, Domnul Judecător a relatat unele amănunte, pe care i le spusese Nichita Stănescu între patru ochi.
Astfel, când Nichita a luat Premiul Herder în 1975, a dus două căruțe de liliac la universitatea la care învățase Mihai Eminescu. O căruță a pus-o pe scări, alta în sala de cursuri. A fost apoi la Ambasada Română de la Viena și a invitat la o recepție tot personalul ambasadei. S-a consumat atât de mult, încât poetul, după ce a achitat toată datoria, n-a mai avut bani ca să se întoarcă acasă. Au făcut cei de la ambasadă o chetă și i-au făcut rost de banii pentru drum.
Când Nichita a luat premiul de la Struga în 1982, un poet sovietic făcuse o poezie aproape la fel de frumoasă ca a lui Nichita. După ce s-a decernat premiul, Nichita i-a spus rusului: „– Poezia ta a fost mai bună ca a mea! Tu ai fi meritat premiul! Dacă mi l-au dat mie, uite, banii luați vreau să-i bem împreună în noaptea asta!” Zis și făcut. Când rusul a băut bine, a început să-l înjure pe Nichita. „– Bine, bă, dacă poezia mea fu mai bună, de ce nu-mi dădu mie premiul?”
Nichita i-a ars două palme zdravene, s-a echipat și a plecat în țară. La gară, soția a rămas dezolată, când l-a văzut. Era obiceiul la sârbi ca laureații să dea autografe pe petice din propriile lor haine. Lui Nichita îi tăiaseră haina, iar din cămașă îi tăiaseră o bună parte. N-a apucat să schimbe câteva cuvinte cu soția, că a și apărut o delegație de la Comitetul Central al P.C.R. și l-a înhățat. L-au dus să scrie pentru „Scânteia” un articol elogios despre poetul rus, pe care-l bătuse în cârciumă la Struga. Cu toate ezitările lui, Nichita n-a avut încotro și l-a scris. A doua zi apărea și în „Pravda”, la Moscova, un articol al poetului rus, în care-l elogia pe Nichita Stănescu. Unul de la Comitetul Central l-a întrebat pe Nichita: „- Baremi ai dat ca lumea în el?” la care poetul ar fi răspuns: „– I-am mânjit două ca la Ploiești!”, „- Bine-ai făcut, i-a zis diplomatul, dar să nu mai spui la nimeni!”
Când a fost la Severin, Nichita Stănescu a fost dus de avocatul Romulus Cojocaru la prim-secretarul județean Iulian Ploștinaru. Era după o noapte de beție, când Nichita se clătina serios pe picioare. Ploștinaru, văzându-l în așa hal, i-a dat pe amândoi afară.
De la Părintele Pufan Crăciun am aflat iarăși un amănunt important. Cu o zi înainte de a muri, Nichita Stănescu fusese cu soția la Severin și participaseră la o nuntă în calitate de nași. Cununia avusese loc la Biserica Grecescu din Tr. Severin, iar Părintele Pufan cu Părintele Jinga oficiaseră cununia.
La nuntă a participat și Părintele Pufan. Era miez de iarnă și lui Nichita Stănescu îi era frig. Părintele Pufan l-a invitat la dânsul acasă. Poetul a mers, s-au întreținut acolo câteva ore, iar la urmă Nichita Stănescu a scris o poezie, iar deasupra o dedicație pentru Părintele Pufan și i-a dat foaia acestuia. Multă vreme Părintele Pufan a făcut caz de această foaie, ca să arate un moment important din viața lui.
Nichita a plecat la București și a doua zi a murit.
Sursa: Redacția „e-Bibliotheca septentrionalis”
Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare
