Ioana Dragotă – 8 ani fără tine!?

IOANA ADELINA DRAGOTĂ, născută ULICI. 22 mai 1959, Rona de Jos – 22 ianuarie 2013, Cluj-Napoca (în spital). Fiica lui Petru, tehnician veterinar, şi a învăţătoarei Maria. Soţia avocatului Emilian Dragotă (decedat în anul 2009). Mama a doi băieţi: Emilian, licenţiat în psihologie, şi Rareş, student la ISE Cluj-Napoca. Absolventă a Facultăţii de Matematică a Universităţii „Babeş-Bolyai” şi a Facultăţii de Psihologie, Universitatea „Spiru Haret”. Doctorand în istorie. Bibliotecar, din 1990, la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare. Publicist, prefaţator, editor. Redactor şi membru mulţi ani în colectivul redacţional al revistei „Bibliotheca septentrionalis”. Redactor-şef adjunct, în anii 2008-2009, al revistei „Familia română”, ambele editate de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”. Autoare a volumului „«Revista catolică» a lui Vasile Lucaciu”, coordonat de prof. Teodor Ardelean, şi a numeroase articole de specialitate şi pe alte teme.

În veci pomenirea ei!

Orașul se putea mândri cu biblioteca lui. Ediții rare, tomuri prețioase umpleau rafturile de lemn masiv, lăcuit în culori închise, protejate de sticlă groasă cu ferecături de metal. Bătrânul bibliotecar își făcuse datoria. Fiecare volum trecuse prin mâinile lui. Degetele i se bucuraseră de atingerea mătăsoasă, foșnitoare sau asprită de timp a paginilor până când și ele începuseră să semene cu niște suluri de pergament îngălbenit. Știa povestea fiecărei cărți. Își aducea aminte drumurile făcute pentru a o găsi, apriga târguială și întoarcerea victorioasă, momentele de cumpănă prin care trecuse până să-i găsească locul potrivit, după algoritmi numai de el cunoscuți.

Biblioteca avea un cabinet de lectură dominat de masa lui austeră. Privirea bibliotecarului, atentă și prevenitoare cândva, devenise, cu trecerea timpului, din ce în ce mai ursuză și căpătase o fixitate stânjenitoare pentru cei așezați la măsuțele incomode destinate cititorilor. Sprinteneala îl părăsise. Aducea mohorât cărțile cerute, le depunea cu aceeași grijă pe mese, printr-o mângâietoare alunecare, dar cu vădită neplăcere în care, fără să-și dea seama, erau amestecate sentimente de gelozie și teamă. Cititorii puneau totul pe seama bătrâneții și a singurătății lui de pustnic. Ei nu înțelegeau. Cunoștea biblioteca cu ochii închiși. Erau cărțile lui. Existau pentru că el le găsise, le adăpostise, le îngrijea. Și acum simțea că trebuie să le apere și de ei. Cărțile lui erau atât de fragile! Numai el știa cum îi rănea auzul fiecare fâșâit de pagină ce părea prea brusc întoarsă. Mâinile lor i se păreau din ce în ce mai nepăsătoare. Oamenii se schimbaseră, nu-și mai meritau cărțile, nu mai știau să le trezească la viață. Simțea asta doar privindu-le chipurile care nu mai știau să se tulbure sau să se ilumineze.

Era mulțumit doar când închidea biblioteca și rămânea singur cu comorile lui. Poate doar îngerilor le-ar fi recunoscut dreptul de a trece cu aburul aripilor peste ele. Își luase obiceiul să închidă biblioteca din ce în ce mai des, sub diferite pretexte, ceea ce stârni nemulțumirea locuitorilor orașului. Se gândeau că-l lasă puterile, dar își câștigase o aură de legendă și n-au îndrăznit să-i spună nimic. Când totuși s-au hotărât să-i propună un ajutor de bibliotecar, au făcut-o cu un sentiment de vinovăție. Numai Dumnezeu știe cum și-a înghițit furia. Ideea unui intrus în depozitele lui de cărți îl îngrozea. A mai cerut un răgaz ca să inventarieze cărțile. Nu inventarie nimic. Stătea ore întregi în fața câte unui raft și în ochi îi urca o lucire asemănătoare celei din tinerețe. Era o încercare de rămas bun, peste puterile lui. Când nu mai ieși zile întregi din bibliotecă intrară la bănuieli.

În dimineața în care s-au dus să-i ceară socoteală, spre surprinderea lor, găsiră ușa bibliotecii deschisă. Totul era în cea mai desăvârșită ordine, dar bătrânul bibliotecar nu era nicăieri și nimeni nu l-a mai văzut vreodată.

Cititorul

Nu se plăcea. Și știa că asta se răsfrânge și asupra celorlalți. De aceea încerca să-i evite.

Era obsedat de oglinzi. Dacă se afla lângă o oglindă, un geam sau orice putea să-l reflecte, era pierdut. Nu se putea stăpâni. Arunca mereu priviri piezișe să-și caute imaginea, ceea ce-i dădea un aer bizar. Impulsul îi venea din nesiguranță și poate dintr-o speranță absurdă că ar fi putut să surprindă în oglindire un alt chip. Cel adevărat, cel care ar fi putut sau ar fi dorit să fie.

Pentru interlocutori era neplăcut. Părea să nu-l intereseze ce i se spune. Știa asta, dar poate că nici nu-l interesa nimic din ceea ce auzea.

Se simțea bine doar citind. Dar o făcea cu un sentiment de vinovăție. Acolo erau adevăratele oglinzi. Sau el însuși devenea o oglindă.

Citea fără să aleagă. Îl găseau diminețile citind. Îl găseau serile flămând. Lectura devenise un viciu pe care și-l cultiva detestându-se uneori.

După ce a citit Oblomov, nu a mai putut ieși cu săptămânile din casă. După patristică a căzut într-o stare de misticism, scuturat de remușcări și copleșit de neputințe. A ieșit din ea devorând alte cărți.

Ar fi vrut să descopere într-o zi cartea din a cărei lectură să nu se mai oprească. Detesta trezirile cu gust cleios de zădărnicie. Începea să se simtă un monstruos cameleon. Se comporta mereu altfel, vorbea mereu altfel, dar nu se putea opri.

Cine era el? Cine era cu adevărat? Deschidea o nouă carte și împrumuta o altă mască.

I-ar fi plăcut să scrie. Poate așa s-ar fi regăsit. Închis între paginile unei cărți, și-ar fi găsit în sfârșit liniștea.

Ioana Dragotă, (2001)

Textele de mai sus aparțin regretatei noastre colege, bibliotecar Ioana Dragotă, și au fost publicate în anul 2001 în revista Bibliotheca septentrionalis a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare.

 

*Mulțumim Firuța Șomcutean pentru ajutor!