Iosif Herțea (22 martie 1936 – 21 martie 2018)

Calendar cultural

de Daliana BONAȚ,
Director adjunct de specialitate, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare
și dr. Liliana VOȘ

„Cel mai original compozitor de muzică de scenă, maestru al sonorităților live”[1], vrăjitor de sunete ciudate, „cel mai mare maramureșean specialist în etnologie, folclor și etnografie și românul cel mai important al promovării sunetului ca instrument de muzicalitate și muzicalizare”[2], în viziunea lui Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare, Iosif Herțea s-a remarcat printr-o traiectorie culturală și artistică deosebită, atât la nivel național, cât și internațional.

Compozitorul, etnomuzicologul, etnograful, creatorul de instrumente Iosif Herțea s-a născut în Ferneziu, suburbie a Băii Mari, la 22 martie 1936. Tatăl său a fost contabil la topitoriile Minelor și Uzinelor Statului din localitate, iar mama, casnică, a fost descendenta unei familii înstărite de armeni maghiarizați (Medyesi), proprietari, până în 1945, ai unui han turistic în Firiza.

Copilăria și-o petrece la Târnăveni, unde a urmat clasele primare, iar la vârsta de 14 ani se mută la Cluj, unde urmează, atât cursurile Liceului Teoretic „George Barițiu”, cât și pe cele ale Liceului de muzică, clasa de violoncel (1950-1955), unde a avut șansa de a-i avea ca profesori pe G. Iarosevici și Ion D. Sîrbu. Și-a continuat studiile la Conservatorul din Cluj (1955-1956), după o admitere la Facultatea de Medicină, impusă de tatăl său și eșuată, „din fericire”[3]. În partea a doua a anului I, s-a transferat la Conservatorul din București, Secția de muzicologie-compoziție, pe care a absolvit-o în 1960.

Fascinat de expresivitatea limbajului muzical, de armoniile mijloacelor elementare de expresie, își începe cariera de cercetător științific în cadrul Institutului de Etnografie și Folclor din Cluj (1960-1970), mărturisirile sale fiind cu adevărat captivante: „Domeniul era pentru mine, și a rămas în aceeași măsură, atât de fascinant, ca atare și activitatea pe care trebuia să o desfășor, încât pot afirma, fără exagerare, că am beneficiat de extraordinarul noroc de a fi «obligat» să-mi câștig pâinea făcând ce îmi plăcea cel mai mult. Mă refer la munca de teren”[4].

Face parte, alături de Ovidiu Bârlea, Tiberiu Alexandru și Gotfried Habenicht, din grupuri de cercetări și culegeri folclorice. Astfel, în paralel cu domeniul principal de cercetare, își descoperă pasiunea pentru obiectele sonore și jucării. Participă la înființarea primei colecții naționale de instrumente muzicale populare de la Sibiu (1971) și semnalează, în premieră, câteva instrumente românești neatestate: „fifa (fluier cu un singur ton, căruia i se adaugă un «hăulit» cu voce de cap) și trei variante de bucium: unul – «improvizat» în câteva minute – dintr-o grămăjoară conică de pământ reavăn, găurită cu un băț (Moldova și Transilvania), altul – confecționat din coajă de tei, telescopic (Bihor) și ultimul – dintr-o specie de pălămidă uriașă (Mehedinți), un tip de mirliton și alte «jucării» sonore”[5].

Fiind cercetător științific principal (1970-1980), precum și lector la Facultatea de Muzică a Universității din Brașov (1970-1973), participă la simpozioane internaționale în Cehoslovacia, Bulgaria și Moscova, descoperind astfel obiceiurile comune, precum și conotațiile instrumentelor improvizate.

În 1980, revine pe meleaguri ardelene ca muzeograf principal la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, continuându-și, de asemenea, și cariera universitară la Academia de Muzică din Cluj-Napoca (1984-1985; 1990-1996), iar în 1990 se stabilește definitiv în Germania, la Rastatt, revenind constant în România pentru colaborări cu cei mai prestigioși regizori.

Studiile sale sunt publicate în: „Revista de folclor” (Etnomuzicologie, organologie: Șuierașul de cucută, tom 9, nr. 4-5, 1964; Câteva observații asupra repertoriului de colinde al comunei Boișoara – Vâlcea, tom 15, nr. 4-5, 1964; Câteva particularități stilistice ale muzicii de joc oșenești, tom 15, nr. 2, 1970; Preliminarii la studierea sistemului educațional al tradiției folclorice aplicat muzicii instrumentale, tom 19, nr. 3, 1974; Aspecte liminare privind statutul sociocultural al  muzicantului instrumentist în satul tradițional, tom 26, nr. 1, 1981; Cimpoiul și diavolul, tom 39, 1994), în „Anuarul de folclor” (O restituire așteptată: opera lui Constantin Brăiloiu, nr. 1, 1980; Cimpoierul-păpușar, nr. 3-4, 1983; Instrumente populare în perspectivă semiologică, nr. 5-7, 1987), în Cântecul popular românesc. Studii de folclor, Craiova (Maria Tănase și interpretarea cântecului popular românesc, 1973; Despre unele datini de iarnă din împrejurimile Comunei Tinca-Bihor, vol. 2, 1974), în revista „Datini” (Păpușari de altădată, nr. 4, 1993; Paznicii de vie și mesajele lor codificate, nr. 2 (27), 1998; Funcții muzical-rituale în nunțile de altădată: vuvarul, nr. 1, 1999), în „Crișia” (Buciume în nord-vestul României, nr. 17, 1987), în Bartók Dalgozatók (Bihari Hora, 1974), în Rumȁnische Rundschau (Noțiunea de folclor în contemporaneitate, nr. 1, 1977), precum și în Studii Editura Kriterion (Furulya Vagy Táskarádio, 1987)[6], iar multe pasaje dintre acestea sunt preluate în lucrări de specialitate.

Este autorul volumelor: Romanian Carols (Colinde româneşti, vol. 1: studiu de antologie muzicală (The Romanian Cultural Foundation Publishing House, București, 1999), Colinde româneşti (versuri), vol. 2 (Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2000), Colinde Româneşti: antologie şi tipologie muzicală (Editura «Grai și suflet ‒ Cultura Națională», București, 2004), Sus în dalbuţ răsăritu Domnu-i, Domnu-i, Domn de-a nostru…: 25 de colinde pentru acasă, Cimpoiul şi diavolul (Editura Etnologică, București, 2014) lucrare pentru care a primit Premiul „Ciprian Porumbescu”, acordat de Academia Română, în anul 2016, De la unealtă la instrument muzical. Câteva însemnări despre instrumentele muzicale populare și despre folclorul românesc (Editura Etnologică, București, 2015).

Personalitatea „omului egal cu propria operă”[7] este surprinsă în lucrarea Iosif Herțea – vrăjitor de sunete ciudate, editată de Fundația Culturală „Camil Petrescu”, în cadrul ciclului „Galeria teatrului românesc”, fiind realizată de secretarii literari ai Teatrului „Nottara”, Marilena Țepuș și Andreea Dumitru.

De la pasiunea pentru instrumentele neconvenționale, pentru muzica tradițională, a pășit discret, în 1968, și către fascinația pentru muzica de teatru, pentru compoziție, pentru spectacol, atunci când un grup de studenți ai Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC), îi solicită ajutorul în realizarea unui spectacol pe texte folclorice pentru Festivalul de Teatru Studențesc de la Wrocław (Polonia). Cei trei studenți din ultimul an la regie erau: Andrei Belgrader, (care avea să fie interzis de cenzură după primele sale spectacole și care, după emigrarea în SUA a devenit regizor și profesor universitar de teatru și film), Dan Micu și Iulian Vișa. Într-unul dintre manuscrisele sale, redactat la  nelipsita mașină de scris, apare titlul Podul, parte a biografiei, care, după cum afirmă, „înseamnă debutul”, elementul catalizator ce a declanșat pasiunea, ce avea să-l mistuie toată viața, pentru domeniul teatrului. Contribuția lui Iosif Herțea este una determinantă, atât în ceea ce privește partea muzicală, cât și mișcarea scenică, iar spectacolul Ritmuri obține premiul cel mare. Iosif Herțea mărturisește că teatrul și muzica de teatru „rămân pentru mine, până azi, un hobby, o ocupație de plăcere. Dacă ar fi fost o profesiune, nu era scutită de toate neplăcerile, așa că mă bucură faptul că teatrul a rămas pentru mine o pasiune”[8].

De aici, parcursul profesional se confruntă tot mai des cu propuneri de colaborare venite din partea marilor regizori, despre care maestrul Iosif Herțea spunea următoarele: „au constituit motivația activității mele în domeniul teatrului și sentimentul pe care mi l-a dat strădania lor este acela că și mie mi se oferă privilegiul de a face, alături de ei, un lucru important”[9].

A colaborat cu patru generații de regizori, de la Andrei Belgrader, Silviu Purcărete, Cătălin Naum, Adrian Lupu, Alexandru Tocilescu, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Vlad Mugur, Mihai Măniuțiu, la Dan Micu sau Tompa Gabor. Aceste colaborări confirmă faptul că „Iosif Herțea este un magician al scenei, care absoarbe creația regizorului, creația actorilor, până când sunetele par să se nască singure din el, se revarsă pe scenă, îmbrăcând spectacolul într-o haină excentrică”[10].

Experiențele pe care le-a dobândit în urma cercetării etnologice de teren, coroborate cu pasiunea din copilărie pentru misterele folclorului ale cărui rezonanțe le savura la târgurile de primăvară și toamnă de la Târnăveni, unde a copilărit, care erau „un soi de bursă a lăutarilor”[11], se rafinează în creuzetul numit TEATRU și însumează un număr de peste o sută de compoziții pentru scenă. Colajul de texte folclorice Ritmuri, pus în scenă de Teatrul Studențesc Podul ‒ București, stagiunea 1968-1969 (debutul teatral al compozitorului și etnomuzicologului maramureșean) i-a reunit pe studenții care vor deveni mari actori: Mircea Diaconu, Ioana Crăciunescu, Olga Delia Mateescu, Gelu Colceag ș.a.

Mișcarea, ritmul și incantația s-au constituit ca mijloace de expresie a căror universalitate le înscrie în zona arhetipului, încununând crezul artistic al tânărului muzician-folclorist, pentru care nimic nu are valoare dacă nu se nutrește de la rădăcini. Continuă colaborarea cu Andrei Belgrader, în stagiunea 1971-1972, cu spectacolul Woyzeck de Georg Büchner, pus în scenă la Studioul Casandra, I.A.T.C., București, ca apoi să înceapă „școala” maestrului Cătălin Naum, la Podul, cu spectacolul Om de omenie (Cine poate face bine și nu face, păcătuiește!), stagiunea 1972-1973, tot un colaj folcloric, realizat de data aceasta de Stanca Fotino și Medeea Ionescu. Distribuția o are în componență, alături de alte nume care vor deveni celebre, pe Dana Ilie, cea care se va dovedi una dintre cele mai bune actrițe ale teatrului din Baia Mare. Utilizarea proverbelor, cântecelor rituale, colindelor, bocetelor și descântecelor, într-o manieră cu totul originală, de către regizorul Cătălin Naum, a reprezentat pentru Iosif Herțea o „lecție” de neuitat, mărturisind în manuscrisul Podul: „M-au cucerit ideile și rezolvările scenice, de mișcare, rostire, relație între partenerii de joc, convertirea unor texte de sine stătătoare (o strofă dintr-un cântec, un vers dintr-o colindă, o propoziție dintr-o relatare în proză) în «replici» care își răspund una celeilalte. Altfel spus: o modalitate de absolută originalitate ca abordare și valorificare scenică, teatrală, a folclorului cum nu mi-a fost dat să mai întâlnesc vreodată în anii care au urmat”. Tot cu maestrul Naum lucrează în stagiunea 1972-1973, la Podul, pentru spectacolul Ștefan-Vodă, după B. P. Hasdeu, urmând, apoi, o serie de trei spectacole în regia lui Andrei Belgrader: Conu Leonida față cu reacțiunea, de I. L. Caragiale, Teatrul de Stat Sibiu (1972-1973), unde face prelucrări de folclor, Neînțelegerea, de Albert Camus, la Teatrul Dramatic Constanța (1973-1974), unde compune muzică originală și Micul Prinț, după Antoine de Saint-Exupéry (stagiunea 1973-1974), la Teatrul de Păpuși Constanța. Urmează cronologic: Răzvan și Vidra, de B. P. Hasdeu, regia Mihai Dimiu ‒ Teatrul Dramatic, Constanța (1973), Lumea, cât o fi…, scenariu de Stanca Fotino și Iosif Herțea, regia Cătălin Naum ‒ Studioul Casandra, I.A.T.C., București (1973-1974), Chițimia, de Ion Băieșu, regia Andrei Belgrader ‒ Teatrul Dramatic Sibiu (1973-1974), O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, regia Mircea Cornișteanu ‒ Teatrul Național Craiova (1974), Cântec pentru Sora Soarelui, regia Adrian Lupu ‒ Teatrul Evreiesc de Stat, București (1974).

În 21 noiembrie 1974, la Teatrul Dramatic din Baia Mare, are loc premiera spectacolului Nu sunt Turnul Eiffel, de Ecaterina Oproiu, în regia lui Adrian Lupu și Magdalena Klein, scenografia fiind semnată de Radu Corciova, spectacol pentru care compune muzică originală. În distribuție s-a aflat „generația de aur” a teatrului băimărean, nume ce aveau să devină sonore, atât în lumea teatrului, cât și în cea a filmului: Ruxandra Petru, Ben Dumitrescu, Apriliana Nedeianu-Dimitriu, Jenny Jurcă, Dana Ilie, Cornel Mititelu, Dan Antoci, Adrian Rățoi, Antoniu Paul.

În aceeași stagiune, 1974-1975, realizează, cum însuși compozitorul afirmă, „ambianța sonoră și cântecele”, pentru spectacolul Năpasta, de I. L. Caragiale, în regia lui Adrian Lupu, scenografia purtând semnătura lui Lucu Andreescu. Premiera, care a avut loc în 24 iunie 1975, i-a adus la rampă pe actorii: Ion Săsăran, Ben Dumitrescu, Vasile Constantinescu și Olga Sârbul. Jocul lor actoricesc, precum și atmosfera spectacolului, au rămas întipărite pentru totdeauna în memoria spectatorului care a avut prilejul să le vadă. Actorul băimărean, Ioan Costin, mărturisește: „Am văzut spectacolul Năpasta, producție a anilor ʼ70, eram în liceu atunci și îmi amintesc că Iosif Herțea a compus efectele sonore într-o partitură arhaică, pe care aveam s-o reproduc în calitate de regizor, la începutul anilor ʼ90, când spectacolul s-a reluat în aceeași distribuție”. Forța sugerată de această punere în scenă este evocată de critica vremii, în săptămânalul de cultură Tribuna, anul XIX, din 4 decembrie 1975, într-un articol semnat de Ilie Călian, la pagina 9 a publicației: „Decorul, ca și dialogul alb-negru în costume, susțin ideea și atmosfera spectacolului, cum nu se întâmplă foarte des, depășindu-și rolul de cadru convențional pentru a deveni o amplă metaforă de volume și spații, care concentrează ideile și stările psihologice ale personajelor. La fel, valoroase sunt efectele sonore ale lui Iosif Herțea, care sugerează aceeași veche și sobră civilizație rurală. […] Cadru care împinge percepția vizuală la tactil prin deschiderea amplă a metaforelor sonore”. Rolul muzicii de scenă, așa cum a subliniat compozitorul și etnomuzicologul băimărean în repetate rânduri, rămâne acela de a declanșa neștiute vibrații, care să conecteze limbajele scenice și să aducă în același plan energiile și percepțiile regizorului, scenografului, actorului, coregrafului, spectatorului, constituindu-se într-un adevărat ritual de transcendere a spațio-temporalității profane, într-un spațiu și un timp sacru al universalității teatrului.

Cronologia numeroaselor proiecte realizate de Iosif Herțea continuă cu: Divorțul, de Al. Sever, regia Adrian Lupu – Teatrul Evreiesc de Stat București (1975), Capul, de Mihnea Gheorghiu, regia Mircea Cornișteanu și Florica Mălureanu – Teatrul Național Craiova (1975), Tropaeum Traiani, de Grigore Sălceanu, regia Gheorghe Jora – Teatrul Dramatic Constanța (1976), Macbeth, de W. Shakespeare, regia Florica Mălureanu – Teatrul Național Craiova (1976), Domnul Puntila și sluga sa Matti, de Bertolt Brecht, regia Adrian Lupu, Magdalena Klein – Teatrul Dramatic Galați (1976), Zamolxe, de Lucian Blaga, regia Dinu Cernescu – Teatrul Giulești București (1977), Răceala, de Marin Sorescu, regia Dan Micu – Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” București (1977), Răscoala, după Liviu Rebreanu, regia Radu Boroianu – Teatrul „Ion Vasilescu” Giurgiu (1977), Dictatorul de Alexandru Kirițescu, regia Adrian Lupu – Teatrul Evreiesc de Stat București (1977), spectacol pentru care Iosif Herțea compune cântece pe versuri de Tudor Arghezi, Mihai Beniuc și Traian Chelaru, și, de asemenea, pregătește expresivul moment al corului „femeilor îndoliate”. Următoarele spectacole, pentru care compune muzică originală, sunt: Casa Bernardei Alba de Federico Garcia Lorca, regia Magdalena Klein – Studioul Casandra, I.A.T.C. București (1977), …de la Om la Om… – Teatrul Evreiesc de Stat București (1977), realizat de Magdalena Klein și Adrian Lupu și Întors din singurătate, de Paul Cornel Chitic, regia Olimpia Arghir – Teatrul „Ion Vasilescu” Giurgiu (1977-1978), în care „muzica eminentului compozitor și folclorist Iosif Herțea are autenticitate și vibrație poetică, colorează istoria cu sonorități contemporane…”[12].

O nouă colaborare cu Cătălin Naum îl duce la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani, unde compune muzica originală pentru spectacolul Un domn pribeag, de Nicolae Iorga (1977-1978), apoi, urmează în cronologia teatrală a cunoscutului etnomuzicolog: Comoara, de Șalom Alehem, regia Adrian Lupu – Teatrul Evreiesc de Stat București (1978), Filfizonul pedepsit de John Vanbrugh, regia Mircea Cornișteanu – Teatrul Național Craiova (1977-1978), Legendele Atrizilor (Covorul de purpură), regia și scenariul de Silviu Purcărete, după tragediile lui Eschil, Sofocle, Euripide, cu inserții de folclor românesc: cântece, bocete și descântece. Spectacolul, a cărui reprezentație unică are loc în 25 august 1978, are cadrul de desfășurare în aer liber, printre ruinele Cetății Istria, fiind o inițiativă curajoasă de exploatare a spațiului neconvențional în elaborarea unei montări de teatru.

În stagiunea următoare, 1978-1979, compune muzica originală și realizează prelucrări de folclor pentru spectacolul D’ale carnavalului, de I. L. Caragiale, regia Adrian Lupu și Magdalena Klein – Teatrul de Stat „Victor Ion Popa” Bârlad, apoi „scrie” muzica pentru: Frank al V-lea, regia Adrian Lupu și Magdalena Klein – Teatrul Dramatic Galați, Avram Iancu, de Lucian Blaga, regia Adrian Lupu – Teatrul Dramatic Galați (1979), Rața sălbatică, de Henrik Ibsen, regia Sorana Coroamă-Stanca – Teatrul Mic București (1979-1980), Fortul, de Leonida Teodorescu, regia George Teodorescu – Teatrul „Ion Vasilescu” Giurgiu (1979-1980), Bocet vesel pentru un fir de praf rătăcitor, de Sütő András, regia Magdalena Klein și Adrian Lupu – Teatrul Dramatic Galați (1980), Domnișoara Nastasia, de George Mihail Zamfirescu, regia Adrian Lupu – Teatrul Dramatic Galați (1980-1981), Andorra, de Max Frisch, regia Adrian Lupu – Teatrul Evreiesc de Stat București (1981) și Barbul Văcărescul, vânzătorul țării și Occisio Gregorii, după Iordache Golescu și Samuil Vulcan, regia Alexandru Tocilescu – Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” București (1982), spectacol pentru care Iosif Herțea a gândit muzica de scenă: „Să fie pretutindeni și nicăieri anume. […] Substanța muzicală folosită de noi […] se plasează într-un câmp de «semne» muzicale accesibile, al căror mesaj scenic să poată fi receptat corect și dintr-o dată. Dorința noastră a fost ca muzica acestui spectacol să formeze laolaltă cu celelalte mijloace de exprimare teatrală o singură vorbire”[13].

În stagiunea 1984-1985, are o colaborare cu Secția germană a Teatrului Dramatic „Radu Stanca” din Sibiu, unde compune muzica pentru spectacolul de teatru de păpuși Die Nachtigall (Împăratul și privighetoarea), de Joachim Knauth, după H. Ch. Andersen, regia Kovács Ildikó (1985).  Urmează alte spectacole de facturi din ce în ce mai variate: Înțelepții din Helem, de Moise Ghersenzon, regia Adrian Lupu – Teatrul Evreiesc de Stat, București (1984-1985), unde realizează prelucrări din folclorul evreiesc, Két Kisaszony Es Egy Ténsaszony (Chirița în Iași), de Vasile Alecsandri, regia Kovács Ildikó – Teatrul Magiar de Stat Cluj-Napoca (1987), Peer Gynt, după Henrik Ibsen, regia Magdalena Klein – Teatrul Maghiar de Stat Timișoara (1986-1987), Cafeneaua, de Carlo Goldoni, regia Sorana Coroamă-Stanca – Teatrul Național Cluj-Napoca (1988), A treia țeapă, de Marin Sorescu, regia Ion Caramitru ‒ Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” București (1988) și Antoniu și Cleopatra, de W. Shakespeare, regia Mihai Măniuțiu – Teatrul Național Cluj-Napoca (1988).

Începută sub auspicii favorabile, colaborarea cu regizorul Mihai Măniuțiu îi aduce, în anul 1995, Premiul UNITER pentru originalitate, acordat pentru muzica spectacolului Săptămâna luminată, de Mihai Săulescu, pus în scenă, în 1994, la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, în care Iosif Herțea folosește instrumente muzicale inedite (tobe, buhaie, clopote tubulare, talăngi, toacă de lemn, o tiugă, ce seamănă cu un maracas, un instrument alcătuit dintr-o vezică de porc uscată, ce conținea boabe de porumb), pe care cu pasiune le studiase în cercetările sale și care aveau menirea de a îmbina straniul cu rugozitatea sonoră, pentru a da efectul de scufundare ascensională în zonele arhetipale ale umanului.

În stagiunea 1994-1995, compune „muzica originală și parafrazări după Anton Pann” pentru spectacolul Anton Pann, de Lucian Blaga, regia Dan Micu – Teatrul Național București. Urmează „o mostră de teatru ritualic”, în opinia lui Ion Vartic, referindu-se la Omor în catedrală, de T. S. Eliot, spectacol în regia lui Mihai Măniuțiu și „învăluirea” sonoră a lui Iosif Herțea care, așa cum mărturisește Doru Mareș într-un interviu acordat revistei Cotidianul, a creat „un personaj sonor”, realizat cu meticulozitatea unui arhitect de catedrale, așa cum se vede din grațioasele sale portative, ce par mai degrabă opera unui iscusit grafician.

Spectacolul care i-a adus recunoașterea, nu doar națională, ci și internațională, este, fără îndoială, Danaidele, după Eschil, scenariul și regia fiind semnate de Silviu Purcărete, iar scenografia  de Ștefania Cenean. Spectacolul, ce poate fi considerat un fenomen, include în distribuție, atât nume mari: Radu Beligan/Jean Jacques Dulon, Victor Rebengiuc, Alexandru Repan, Michaela Caracaș, Mariana Buruiană, Coca Bloos, cât și două personaje colective: corul celor 50 de „danaide” și corul celor 50 de „egipteni”. Premiera din 10 decembrie 1995, de la Teatrul Național din Craiova, este apogeul carierei herțiene, al cărui rafinament a mers până în punctul în care a făcut din tăcere un personaj de o forță olimpiană. Marina Constantinescu afirma că „muzica lui Iosif Herțea, cu sonorități speciale și cu ciudate instrumente care invadează scena și la care se cântă live (goarnă, corni, vioară etc.), sunt, deopotrivă, personaje în spectacol”[14]. Timpul, ce se scurge picătură cu picătură, a fost gândit de cunoscutul compozitor și etnomuzicolog ca o clepsidră în care nisipul este înlocuit de apă, semn al viului în permanentă regenerare.

Spectacol reper pentru lumea teatrală, Danaidele, este, în același timp, o încununare a muncii de echipă, a sincretismului limbajelor, de care cu atâta fascinație a fost preocupat Iosif Herțea dintotdeauna, insuflând această pasiune tuturor celor care au avut șansa de a-l întâlni și a-i sta alături, și numai pentru un timp limitat.

În 1996, colaborează cu regizoarea Cătălina Buzoianu la realizarea spectacolului Penthesileea, de Mioara și Adrian Cremene, la Teatrul Dramatic Constanța. Urmează Hamlet, de W. Shakespeare, regia Tompa Gábor – Teatrul Național Craiova, în colaborare cu Offshore International Cultural Projects, Amsterdam, Nopțile călugăriței portugheze, versiune scenică de Anca Măniuțiu, după Scrisorile portugheze, ale Marianei Alcoforado, regia Mihai Măniuțiu – Teatrul Tineretului Piatra Neamț (1997), Celestina, după Fernando de Rojas, regia Adrian Lupu – Teatrul Dramatic Galați (1997), Scandal cu publicul, de Peter Handke, regia Vlad Mugur – Teatrul Tineretului Piatra Neamț (1997), Hop, Signor!, de Michel de Ghelderode, regia Vasile Nedelcu – Teatrul Dramatic Galați (1997), Proscrisa de Saviana Stănescu, regia Vasile Nedelcu – Teatrul Dramatic Galați (1997-1998), Troilus și Cresida de W. Shakespeare, regia Tompa Gábor – Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca în colaborare cu Offshore Amsterdam și Festival Internacional de Barcelona (1998), Canaliile, după Volpone de Ben Jonson, regia Adrian Lupu – Teatrul „Sică Alexandrescu” Brașov (1998), Livada de vișini, de A. P. Cehov, regia Vlad Mugur – Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca (1998), Levantul, după Mircea Cărtărescu, regia Cătălina Buzoianu – Theatrum Mundi, București și Teatrul „Bulandra” București (1998), Femeile savante, de Molière, regia Lucian Giurchescu – Teatrul Național București (1999), Boabe de rouă pe frunze de lotus în bătaia lunii, de Nicolae Mateescu, regia Gelu Colceag – Teatrul Național București (1999) și Mutter Courage, de Bertolt Brecht, regia Cătălina Buzoianu – Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” București și Teatrul Național Timișoara (1999).

Anul 1999 reprezintă anul colaborării cu Burgtheater, Viena, când compune muzica originală pentru Die Bakchen (Bacantele), de Euripide, în regia lui Silviu Purcărete. În același an, lucrează și în țară la spectacolul La umbra vântului, de Paul Edmond, regia Adrian Lupu – Teatrul Dramatic Galați, urmând apoi şi alte spectacole: Turandot, de Carlo Gozzi, regia Cătălina Buzoianu – Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” București (2000), Carnavalul bârfelor, după Carlo Goldoni, regia Vlad Mugur – Teatrul Național Craiova (2000), Az ember tragédiája (Tragedia Omului), de Imre Madách, regia Anca Bradu – Compania „Tompa Miklos” – Teatrul Național Târgu-Mureș (2001-2002), Lear Király (Regele Lear), de W. Shakespeare, regia Tompa Gábor – Vigszinház, Budapesta (2001), Crimă pentru pământ, după Dinu Săraru, regia Grigore Gonța, spectacol pentru care Iosif Herțea realizează prelucrări de folclor și muzică religioasă interpretate în scenă de un grup coral (Da Capo), care devine un personaj permanent – Teatrul Național București (2002), Prăpăstiile Bucureștilor, după Matei Millo, regia Ada Lupu – Teatrul „Nottara” București (2003), Gândacii, adaptare scenică de Tompa Gábor și Iosif Herțea, după S. I. Witkiewicz, regia Tompa Gábor – Teatrul „Radu Stanca” Sibiu (2003), Divina Comedie, după Dante Alighieri (2002-2003), Satyricon, după Petronius (2003-2004), regia și ilustrația muzicală Mihai Constantin Ranin – Teatrul „Radu Stanca” Sibiu – Festivalul Internațional de Teatru și Agnes, aleasa lui Dumnezeu, de John Pielmeier, regia Marius Oltean – Teatrul Odeon București (2005).

Întreaga activitate teatrală a lui Iosif Herțea necesită un enorm volum de documentare, care să includă toate teatrele din țară din perioada 2005-2017, și, probabil, teatre din Ungaria și Germania, având în vedere istoricul său de dinaintea acestei perioade. În afara spectacolelor menționate anterior, sunt nenumărate alte spectacole „școală”, din timpul stagiilor de pregătire ale tinerilor actori din diverse „școli de vară”, cum au fost cele de la Timișoara și Buziaș (1994-1996). Actori, regizori, scenografi, scenariști au luat contact cu universul sonor, sub rafinata „baghetă” a lui Iosif Herțea, prin intermediul celor mai inedite forme: obiecte și instrumente arhaice, tradiționale sau confecționate ad-hoc, în funcție de necesitățile spectacolului în lucru și instalații sonore a căror capacitate de redare a „zgomotului” (devenit personaj), depășește cu mult capacitatea imaginativă a unui neexperimentat. Într-un interviu realizat de Marina Constantinescu în 2002, în emisiunea Nocturna artelor – TVR1, compozitorul băimărean afirma că „muzica de scenă poate fi aproape de atâtea feluri câte spectacole sunt”, ca apoi să adauge referitor la spațiul scenic: „orice zgomot ar trebui să aibă semnificație”.

„Mandalele sonore herțiene”, cum pertinent se exprimă Miriam Cuibus[15], sunt molipsitoare, așa cum se observă la cei care au lucrat cu maestrul Herțea, aceștia înțelegând că sonoritățile scenice, de la respirația actorului, târșâitul picioarelor spectatorilor din sală sau până la cele mai suave acorduri de flaut, sunt SEMNE, care necesită o mare grijă în mânuirea lor, întrucât acestea se adresează sufletului.

Talentul pedagogic, precum și pasiunea cu care se dedica fiecărui proiect, au constituit în permanență repere ale personalității complexe a lui Iosif Herțea, fiind solicitat să susțină ateliere și cursuri de pregătire, atât în țară, cât și în străinătate. Una dintre aceste invitații a fost făcută de către David Esrig, fondatorul și coordonatorul Academiei de Teatru și Film Athanor din Burghausen, Germania, dar starea precară a sănătății nu i-a permis s-o onoreze. În perioada 2006-2007, susține workshop-uri de Percuție, teatru instrumental, în cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Pedagogia muzicală fiind una dintre pasiunile sale, nu precupețește niciun efort în a susține aceste ateliere și în cadrul festivalurilor de teatru. Astfel a procedat și în cazul workshopul-ului destinat actorilor tineri și oamenilor de teatru din teatrele membre ale UTE (Uniunea Teatrelor din Europa), intitulat Muzica scenică, desfășurat în perioada 3-8 decembrie 2012, la Cluj-Napoca, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Interferenţe, prilej cu care mărturisește: „Muzica de scenă poate organiza durata şi ritmul spectacolului teatral, conferind relief spaţiului şi timpului scenic, poate media recuperarea eficienţei magice a semnelor, fiind capabilă să contopească inteligibilul cu sensibilul, să stimuleze degajarea de semnificaţii şi, în cele din urmă, să amplifice emoţia, atât a spectatorilor, cât şi a actorilor. În acest sens, intenţionez să dezvălui rolul important pe care îl are actorul în realizarea muzicii de scenă live şi mijloacele de producere a acestei muzici, de la cele mai simple – adesea arhaice – cu instrumente inspirate din tradiţiile culturale străvechi, până la modalităţi de expresie muzicală modernă”[16].

Permanenta preocupare pentru latura formativă a culturii este demonstrată prin acribia cu care abordează proiectele de colaborare cu teatrele de păpuși, unde urmărește pătrunderea în universul candid al copilului, pornind de la psihologia acestuia și până la integrarea muzicii ca adevărat personaj narativ în unitatea spectacolului, care să susțină micul spectator în gestionarea propriilor emoții. Excelent pedagog, Iosif Herțea afirmă: „Teatrul pentru copii trebuie să apeleze mult la elementul imaginativ, afectiv și ludic. […] pentru copil, jocul este cea mai serioasă activitate a sa; prin joc el ia contact cu lumea, o imită, se inițiază, își însușește noțiuni și categorii logice”[17]. În opinia sa, muzica de scenă din spectacolele pentru copii trebuie să fie cântată „pe viu” de actori sau să fie realizată cu instrumente muzicale neconvenționale, cele mai potrivite fiind chiar jucăriile muzicale ale copiilor, cărora etnomuzicologul le-a dedicat numeroase studii. Colecția sa personală de jucării din diverse regiuni ale României și ale lumii a fost prezentată în diverse expoziții: Expoziția de păpuși și jucării tradiționale, Sala Majestic, iunie 1979, cu prilejul jubileului Teatrului „Țăndărică”, Păpuși tradiționale (colecție personală dăruită Teatrului „Țăndărică”), mai 1989 și Jucării, păpuși și figurine de lut tradiționale românesti, donată Muzeului de Jucării „Szorakáténusz” din Kecskemét ‒ Ungaria, iunie 1997.

Fidel crezului său, conform căruia teatrul pentru copii trebuie să beneficieze de „Muzică (scrisă cu majuscule)”[18], epurată de clișee, plină de luminozitate și umor, a compus muzică originală pentru numeroase spectacole de teatru de păpuşi: Micul Prinț, după Antoine de Saint-Exupéry, regia Andrei Belgrader (stagiunea 1973-1974, Constanța), Insula pe din două, de I. Voronin, regia Silviu Purcărete (stagiunea 1975-1976, Constanța), Vizita și Domnul Goe, în regia lui Horia Davidescu, O poveste oarecare, joaca-ncepe la intrare, regia Irina Niculescu (stagiunea 1976-1977, Constanța), Omuleţul de puf, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul „Ţăndărică” (1978, București), Anotimpuri, de Mihai Crișan, în regia doamnei Kovács Ildikó, la Teatrul de Păpuși Constanța, Călina Făt-Frumos, regia Silviu Purcărete (spectacol ce beneficiază, atât de muzica originală, cât și de prelucrări de folclor). În stagiunea 1976-1977, colaborează cu Teatrul de Păpuși din Craiova, compunând muzica pentru spectacolul Culorile, de Al. Duțu, în regia lui Mircea Cornișteanu, prelucrând elemente folclorice.

În acest context, trebuie menționată și colaborarea din stagiunea 1980-1981, cu Teatrul de păpuși băimărean, secție a Teatrului Dramatic la acea vreme, unde, tot sub îndrumarea cunoscutei regizoare Kovács Ildikó, realizează muzica pentru spectacolul Cinci frați minunați, de Emanuel Engel, după Clemens Brentano, spectacol a cărui premieră are loc la 15 mai 1981 și care, după cum relatează șeful Secției păpuși din acea perioadă, actorul Corneliu Uță, obține, în același an, Premiul pentru cel mai bun spectacol și Premiul pentru promovarea tehnicii teatrului de umbre la Festivalul PIF de la Zagreb, Iugoslavia.

A mai colaborat şi cu Secția maghiară a Teatrului de Păpuşi din Cluj-Napoca: Sose halunk meg (Vásári bábjátékok) / Nu murim niciodată (spectacole de păpuşi de bâlci), de Virgil Zvințiu, regia Kovács Ildikó, 1983, iar la Secția română a compus muzica pentru Fata babei şi fata moşneagului, după Ion Creangă, regia Traian Savinescu, 1990. În stagiunea 1990-1991, la Teatrul de Păpuși Constanța, este pus în scenă Făt-Frumos din lacrimă, după Mihai Eminescu, în regia Monei Chirilă, cu care va colabora și la Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, după Petre Ispirescu, spectacol al Teatrului de Păpuşi din Cluj-Napoca, 1995, în care, din nou, optează pentru o producție live de muzică originală și prelucrări de folclor.

Colaborarea fructuoasă cu regizoarea Kovács Ildikó, de care îl lega o frumoasă prietenie, se materializează prin compoziții muzicale originale, atât în spectacolele pentru copii, cât și pentru adulți, puse în scenă în țară și străinătate. Spectacolele pentru publicul „mic” au fost: Don Quijote, de…, de Tibor Zolan, 1996 și Triangulum, de Balla Zsófia, 1998, la Teatrul de Păpuşi „Ciroka” din Kecskemet ‒ Ungaria, Ursulețul Winnie Pooh, de A. Milne, la Teatrul de Păpuși Timișoara, stagiunea 1995-1996, A kis hableány / Mica Sirenă, după Hans Christian Andersen, la Teatrul de Păpuşi Vaskakas din Győr, 2000. În perioada 1994-1996, în cadrul unui proiect al Fundației pentru o Societate Deschisă, proiect ce avea ca obiective, atât abordarea multi- și interdisciplinară a artei spectacolului, cât și sincretismul limbajelor și interculturalitatea, într-un vizionarism precoce al noii Europe, Iosif Herțea realizează ateliere de vară la Timișoara și Buziaș, pentru tinerii actori păpușari din România, Ungaria şi Slovacia. Coordonatoarea proiectului, regizoarea Kovács Ildikó, o pasionată a rădăcinilor arhetipale a tuturor artelor, a văzut, în omul de teatru Iosif Herțea, acea „manie a calității”, cum o numește George Banu în expozeul său din capitolul Temă cu variațiuni al lucrării biografice realizate de Marinela Țepuș și Andreea Dumitriu.

Lumea tumultuoasă a teatrului n-a reușit să erodeze rafinamentul, „cumințenia” și spiritul mereu viu, căutător de semne ancestrale, despre care cel mai mare regizor de teatru de animație din România, prof. univ. dr. Cristian Pepino, spune: „A fost un mare om, un artist deosebit, un folclorist eminent. Felul în care crea muzica de scenă era cu totul special. El realiza un univers sonor implicând totalitatea sunetelor din scenă, rostirea sau incantația și chiar sunetele realizate de către actori cu ajutorul unor instrumente insolite sau obiecte simple. Colaborarea cu el stimula creativitatea tuturor realizatorilor spectacolului, cum a făcut, de exemplu, într-un spectacol minunat în regia lui Silviu Purcărete la Teatrul de Păpuși din Constanța, în 1978 (Călina Făt-Frumos, după o poveste de Victor Eftimiu). Făcea din orice obiect un instrument muzical. Eram odată la Institutul de Folclor din București, unde mersesem ca să mă ajute pentru documentarea la un spectacol și am lovit ușor cu mâna balustrada scării pe care urcam. Lui Puiu i-a plăcut sonoritatea aceea și a început să lovească și el în balustradă în diferite puncte, «compunând» pe loc o melodie. În același timp, era un mare folclorist. În afară de culegerea sa de colinde (Romanian Carols), o lucrare monumentală, de mare importanță, este autorul unui studiu remarcabil despre tradiția păpușărească a cimpoierului. Era, în același timp, un om foarte modest și un suflet delicat”[19].

Membru în Consiliul Internațional pentru Muzica Tradițională (1982), membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, membru UNITER (1993), membru al Grupului de Studii Organologice al Congresului Internațional de Muzică Populară (CIMP), Iosif Herțea a fost distins cu două premii UNITER; primul în 1995, Premiul pentru originalitate pentru muzica spectacolului „Săptămâna luminată” de Mihai Săulescu, regia Mihai Măniuţiu, la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, ce reprezintă o premieră în acordarea unui premiu pentru muzica de scenă, iar cea de-a doua distincţie a primit-o în 2004, acordându-i-se Premiul special pentru muzică de teatru, pe care, printr-un gest al binecunoscutei sale nobleți, l-a donat Fondului de Solidaritate Teatrală.

Acestor premii, forme de recunoaștere a valorii inestimabile pe care făuritorul de „mandale sonore”[20] a creat-o prin conexiunile de energie și vibrație între toate palierele pe care le presupune fenomenul teatral, li se adaugă și fiecare dintre celelalte premii obținute pentru spectacolele la care a colaborat, deoarece teatrul înseamnă unitate și organicitate, niciun segment al său nefiind viabil de sine stătător.

În toamna anului 2016, Iosif Herţea a decis să se „ÎNTOARCĂ ACASĂ”, printr-o donaţie oferită Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” Baia Mare. Într-o scrisoare trimisă domnului dr. Teodor Ardelean, directorul bibliotecii, acesta mărturisea: „Doresc să donez Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” o seamă de valori culturale adunate de-a lungul a patru decenii (1960-2000), în semn de omagiu adus locului în care am văzut lumina zilei şi locuitorilor lui”. Astfel, suntem beneficiarii unei averi culturale deosebite, constând în: 800 de cărţi, 700 de CD-uri şi DVD-uri, 100 de casete, 80 de discuri de vinil şi 1.143 de instrumente – 90 de instrumente idiofone, 35 membrafone, 25 cordofone şi circa 320 aerofone (150 fluiere din lemn, 130 fluiere ceramice etc.) şi obiecte tradiţionale, colecționate de pe toate continentele.

După o laborioasă muncă de identificare, organizare și inventariere a instrumentelor și  obiectelor de ritual, a cărților și DVD-urilor, a urmat etapa de promovare, de valorificare a DONAȚIEI IOSIF HERȚEA, printr-o serie de manifestări culturale organizate în colaborare, atât cu Colegiul de Arte Baia Mare, cât și cu Centrul Universitar Nord Baia Mare.

Corul „Madrigaletto” și Orchestra „Rivulus Dominarum”, coordonate de profesorii Călin Ionce, Darie Nemeș Bota și Daniel Chereji, în parteneriat cu Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare, au încântat auditoriul interpretând arii/piese/lucrări și întrebuințând cu măiestrie, în cadrul a cinci concerte, instrumente și obiecte sonore din Colecția „Iosif Herțea”.

Studenții de la specializarea etnologie a Facultății de Litere Baia Mare sunt implicați într-un proiect de cercetare, intitulat „Etnologul între oglinzile cotidianului”, al cărui scop este recuperarea, revalorizarea și repunerea în circulație a Colecției „Iosif Herțea”. Acest demers se va desfășura pe parcursul a doi ani și presupune realizarea unei baze de date științifice, conținând descrierea fiecărui obiect studiat (povestea, date, fotografia etc.), clasarea acestora urmând a fi făcută după metoda propusă de donatorul lor în lucrarea Cimpoiul și Diavolul, prin care se vizează funcția magică, rituală și ceremonială a acestora. Proiectul are în vedere și organizarea unui spectacol ritualic, pentru a evidenția relația indisolubilă dintre cult și popular, relație pusă în valoare de etnomuzicologul Iosif Herțea prin întreaga sa activitate.

Valorificarea supremă a averii sale culturale o constituie înființarea în cadrul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” a CABINETULUI MEMORIAL „IOSIF HERȚEA”, unde sunt expuse tematic instrumentele, obiectele și documentele donate de marele om de cultură băimărean. Maniera de evidențiere este una neconvențională, instrumentele expuse putând fi utilizate de profesori și elevi în concerte, această provocare făcând parte din testamentul verbal transmis bibliotecii de Iosif Herțea.

De la înființare, fondul inedit și nespecific pentru o bibliotecă a fost vizitat și apreciat de importante personalități ale vieții socioculturale din țară și străinătate: Emil Constantinescu, fost președinte al României; academician Emil Burzo, președinte al Filialei Cluj-Napoca a Academiei Române; academician Marius Porumb, director al Institutului de Arheologie și Istoria Artei din Cluj-Napoca, Liviu Pop, membru corespondent al Academiei Române, Hans Klemm, ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România, Jean-Louis Bruguès, arhivar și bibliotecar al Vaticanului, Ovidiu Papană, profesor la Facultatea de Muzică a Universității de Vest din Timișoara, pasionat colecționar de instrumente muzicale.

S-a stins din viață în 21 martie 2018, cu o zi înainte de a împlini 82 de ani, într-un centru pentru seniori din Rastatt, Germania, fiind înmormântat la Brașov, alături de părinții săi.

Pedagog și învățăcel în același timp, etnomuzicologul, compozitorul și artistul băimărean este „echivalentul european al marilor povestitori orientali, posesori de secrete pierdute. El face parte din familia restrânsă a paznicilor de elită care protejează memoria orală, […] «patrimoniul imaterial al umanității»”[21]. Personalitate sofisticată, Iosif Herțea a fost un „iscoditor” al umanului și valențelor sale, parcurgând labirintic traseul pe care destinul i l-a hărăzit, dăruindu-se în permanență cu acea conștiință a lucrului bine făptuit, pe care doar bătrânii satului o aveau.

[1] In memoriam Iosif Herțea – vrăjitor de sunete ciudate, https://www.uniter.ro/in-memoriam-iosif-hertea-vrajitor-de-sunete-ciudate/, 01.05.2018.

[2] Moment de reculegere în loc de aniversare pentru Iosif Herțea, https://www.directmm.ro/comunitate/cultura/moment-de-reculegere-in-loc-de-aniversare-pentru-iosif-hertea/, 04.05.2018.

[3] Ioana Florea, Compozitorul Iosif Herțea: Creez exclusiv muzică de scenă, în „Cuvântul”, miercuri, 12 septembrie, 2001, p. 6.

[4] Marinela Țepuș, Andreea Dumitru, Iosif Herțea – vrăjitor de sunete ciudate, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, București, 2004, p. 13.

[5] Ibidem, p. 18.

[6] Iosif Herțea – compozitor și etnomuzicolog, http://www.ucmr.org.ro/, 19.04.2018.

[7] Nicolae Prelipceanu, Un om egal cu propria operă, în „România liberă”, 17 ianuarie 2005, p. 7.

[8] Cristina Modreanu, Paralele inegale, în „Adevărul Literar și artistic”, 20 aprilie 2004, p. 3.

[9] Marinela Țepuș, Andreea Dumitru, op. cit., p. 23.

[10] Maia Laiu, Omul care face ciomegele să cânte, în „Luceafărul”, nr. 26 (610), 9 iulie 2003, p. 21.

[11] Marinela Țepuș, Andreea Dumitru, op. cit., p. 5.

[12] Mira Iosif, Teatrul nostru cel de toate serile, Editura Eminescu, București, 1979, p. 95.

[13] Iosif Herțea, Caietul de sală al spectacolului „Barbul Văcărescul, vânzătorul țării ”, apud Marinela Țepuș, Andreea Dumitru, op. cit., p. 142.

[14] Marina Constantinescu, apud Marinela Țepuș, Andreea Dumitru, op. cit., p. 157.

[15] Actriţă, Teatrul Naţional Cluj, doctor în domeniul teatru cu teza Bovarismul. Jocurile ficţiunii bovarice în literatură şi teatru.

[16] Workshop despre teatru şi muzică, cu nume consacrate, la „Interferenţe” 2012, http://ziuadej.realitatea.net/cultura/–101340.html, 27.04.2018.

[17] Ilie Călian, Dramaturgia teatrului de păpuși și pentru copii , în „Făclia”, 9 ianuarie 1983, p. 2.

[18] Iosif Herțea, Despre copii și teatrul lor, în „Tribuna”, anul XXVI, 18 nov. 1982, p. 7.

[19] Cristian Pepino, interviu on-line realizat de Liliana Voș, 27.04.2018.

[20] Miriam Cuibus, Neuitatele mandale herțiene, apud  Marinela Țepuș, Andreea Dumitru, op. cit., p. 117.

[21] George Banu, Un om de calitate, apud Marinela Țepuș, Andreea Dumitru, op. cit., p. 101.

*******************

BIBLIOGRAFIE

1. Ardelean, Teodor, Despre Iosif Herțea, în „Gazeta de Maramureș”, 18 iulie 2016.
2. Ardelean, Teodor, Donația lui Iosif Herțea, în „Gazeta de Maramureș”, 28 octombrie 2016.
3. Călian, Ilie, Dramaturgia teatrului de păpuși și pentru copii , în „Făclia”, 9 ianuarie 1983.
4. Florea, Ioana, Compozitorul Iosif Herțea: Creez exclusiv muzică de scenă, în „Cuvântul”, 12 septembrie, 2001.
5. Herțea, Iosif, Despre copii și teatrul lor, în „Tribuna”, anul XXVI, 18 noiembrie 1982.
6. Iosif, Mira, Teatrul nostru cel de toate serile, Editura Eminescu, București, 1979.
7. Laiu, Maia, Omul care face ciomegele să cânte, în „Luceafărul”, nr. 26 (610), 9 iulie 2003.
8. Modreanu, Cristina, Paralele inegale, în „Adevărul Literar și artistic”, 20 aprilie 2004.
9. Prelipceanu, Nicolae, Un om egal cu propria operă, în „România liberă”, 17 ianuarie 2005.
10. Țepuș, Marinela, Dumitru, Andreea, Iosif Herțea – vrăjitor de sunete ciudate, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, București, 2004.

WEBGRAFIE

1. In memoriam Iosif Herțea – vrăjitor de sunete ciudate, https://www.uniter.ro/in-memoriam-iosif-hertea-vrajitor-de-sunete-ciudate/, accesat în data de 01.05.2018.
2. Iosif Herțea – compozitor și etnomuzicolog, http://www.ucmr.org.ro/, accesat în data de 19.04.2018.
3. Moment de reculegere în loc de aniversare pentru Iosif Herțea, https://www.directmm.ro/comunitate/cultura/moment-de-reculegere-in-loc-de-aniversare-pentru-iosif-hertea/, accesat în data de 04.05.2018.
4. Voș, Liliana, Interviu on-line cu Cristian Pepino, https://www.facebook.com/, realizat în data de 27.04.2018.
5. Workshop despre teatru şi muzică, cu nume consacrate, la „Interferenţe” 2012, http://ziuadej.realitatea.net/cultura/–101340.html, accesat în data de 27.04.2018.

Redacția e-Bibliotheca septentrionalis, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare