de Gheorghe Pârja
În ultima vreme, istoria a devenit a șaptea roată în procesul educației. Am auzit teorii care aduc în față lipsa de folosință a acestei materii pentru viitorul alumnilor. Nici nu știu cum să răspund acestei rarefieri a interesului față de trecutul nostru și al altor popoare. Ba, știu! Cu pilda înaintașilor. Norocul meu a fost să descopăr în biblioteca mea o carte apărută în urmă cu aproape o jumătate de veac. Este vorba despre volumul „Chipuri din hronicul neamului”, scris de istoricul Ioan Chindriș. Autorul s-a născut în Sânmiclăuș, lângă Carei, dar a avut legături materne în Maramureș, Bârsana, Ieud. A fost cercetător științific la Institutul de istorie din Cluj și director al Bibliotecii Academiei din Cluj. S-a stins din viață în anul 2015, la vârsta de 77 de ani.
Am recitit cartea și mi-am dat seama că manualele școlarilor, scrise în stilul istoricului, ar capta interesul celor pasionați de materia care se ocupă cu trecutul nostru. Că dacă avem ceva nădejde în viitor, să deschidem istoria, se spunea pe la 1840. Din filele ei renasc mărețe chipuri din trecut. Dacă uneori, prin vifornița vremii, soarta lor a sfârșit la limanul tragediei, acest lucru n-a însemnat înfrângere. Cartea la care mă refer are două însușiri atractive: revelația documentului și fascinația mărturisirii. Adică întâmplarea istorică ne este prezentată într-o elegantă limbă română. Farmecele cuvântului venit din biblioteci sunt adevărate capsule ale timpului.
Chipurile din hronicul neamului încep cu Burebista. Nicio piatră cioplită, niciun verb rotunjit n-au păstrat prin vreme chipul lui. Îl reconstituim din alcătuirea politică, deoarece a fost „un țipăt care a sfâșiat carnea istoriei.” Un text cu învățăminte este cel care se referă la Anonymus, acest necunoscut ce desfide ignoranța timpului care i-a uitat numele, impunându-și porecla pe un întreg început de geneză istoriografică, o celebritate mai strălucitoare ca un noian de nume certe. Este o sursă de o colosală valoare pentru urmărirea în timp a romanității răsăritene. Voievodul Bihariei, Menumorut, răzbate din filele cronicii Gesta Hungarorum, într-o aură de erou. Anonymus notează cuvintele lui Menumorut către Arpad, prin solii celui din urmă: „Noi nici din iubire, nici din frică, nu-i dăm din țara noastră nici măcar o palmă de pământ.”
Un capitol captivant este acela al cuceririi Transilvaniei dintre munți. Cronicarul fără nume de i se spune Anonymus este departe de a ascunde sau a diminua vitejia și rezistența opusă năvălitorilor. El este întâiul și cel mai important dintre vechii scriitori maghiari, scrie istoricul. Un cronicar cu spirit cavaleresc, cinstit și mândru de adevăr. O mare și glorioasă bătălie din trecutul neamului românesc a fost cea de la Rovine, care a fost reținută și de Eminescu. Dar istoricul crede, spre curajul nostru: „Rovine poate fi oriunde pe pământul patriei, pentru toți dușmanii noștri, în trecut ca și în vecii vecilor.”
Cronicarul Miron Costin este un fenomen al literaturii noastre vechi, este o fericită sinteză între vechea conștiință a patriei, ca pământ al strămoșilor, înnobilată de descendența latinității. Sacrificiul Brâncovenilor este un copleșitor simbol al statorniciei românești. Pagini cuceritoare dedică autorul Inorogului, Cantemir, prințul literelor romano-moldo-vlahe, care străjuiește la hotarul dintre vechea și noua spiritualitate românească, asemeni unui Ianus Bifrons plăsmuit de duhul Carpaților.
Știți unde este mormântul lui Gheorghe Asachi? Nici eu nu știu, pentru că nu există. Este Corifeul fără mormânt, care și-a purtat anii bătrâneții într-un pelerinaj încununat de aura legendei. Consecința unei vieți pilduitoare. Curajul i-a fost răsplătit cu dușmănoase lovituri pe la spate, iubirea de neam, cu aprigă persecuție, erudiția, cu dispreț din partea ignoranților. Legenda nu-l lasă fără mormânt, care ar fi undeva în pământul Moraviei. Autorul nostru ne aduce aminte de arhimandritul Gherman Vida, maramureșeanul care a fost dascăl al lui Kogălniceanu și Alecsandri. A tipărit, la Buda, Gramatica practică româno-franțuzească. În falanga de mari oameni de pe pământul național este prins și omul secolului, pe numele lui Mihail Kogălniceanu, expresia țării sale în lume, expresia universală a poporului său.
Ca să existăm politic, mai întâi trebuie să fim cunoscuți spiritual. Ca să existăm, trebuie să ne reflectăm în năzuința europeană. Ca să existăm, avem nevoie de un nume, o expresie a noastră în marele chip al națiunilor, scria istoricul. Avram Iancu va fi spada neîndurătoare a românilor. Nu este uitat nici haiducul cu cărți în desagă, care a fost hăituit de dușmanii neamului mai crâncen decât cei mai mari răufăcători ai vremii. Este vorba despre Badea Cîrțan, țăranul latin din Cîrțișoara, care nu s-a sfiit să-l înfrunte chiar pe premierul Ungariei, Ștefan Tisza. A fost un țăran român care, ca sfinții din vechime, a avut revelația nobleței neamului.
Sunt și alte chipuri în această cuceritoare carte. Apărută în anul 1977. Voi reveni și asupra lor. O reverență pentru memoria autorului acestei cărți, care a avut revelația documentului, dar și farmecul mărturisirii. Nu uitați înțelepciunea: „De putem avea nădejde în viitor, să deschidem istoria.”
Autor: Gheorghe Pârja | Sursa: Graiul.ro (9 iulie 2024)
