Nicolae Grigorescu s-a născut pe 15 mai 1838. Este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian.
A devenit un simbol pentru tinerele generaţii de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile spiritualităţii româneşti.
A văzut lumina zilei în satul Pitaru (Dâmboviţa), fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Mariei Grigorescu. În 1843, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuși. A moştenit talentul de la unchiul Ghiţă, primul care i-a pus cărbunele în mâna să deseneze. În anii şcolii primare a început să aducă un ban în casă realizând iconiţe şi vânzându-le pe la târguri. După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, execută icoane pentru bisericile din Băicoi şi mănăstirea Căldăruşani.
Pentru sfiosul şi delicatul „Nicu” (aşa semna iconiţele), norocul s-a numit tabloul istoric „Mihai scăpând stindardul”, pus în vitrina unui zugrav, într-o mahala a Bucureştiului. Tabloul a fost văzut de beizadeaua Mitică-Ghica. I-a plăcut şi a ajuns cu „Nicu” la domnitorul Barbu Ştirbei, care i-a dat o sută de galbeni pe el. Dar pasul pentru cariera tânărului atât de modest şi talentat a fost uriaş. I se comandă lucrări la biserici şi toţi meşterii vor că Nicu să creeze chipurile sfinţilor, că „le face dumnezeieşte”. Toţi stareţii îl iubesc pe zugravul-minune şi ajunge la Agapia, în Moldova.
„Toată noaptea visam numai îngeri şi scene religioase. Erau zile când tot ce făceam mi se părea trist, fără viaţă, fără armonie; şi atunci îmi venea să las totul baltă şi să plec în lume. Intra o rază de soare şi deodată se lumina şi biserica şi sufletul meu. Pe atunci noi n-avem niciun fel de orientare în artă. Era o carte veche, cu slove chirilice, care ne da reţete de la Muntele Athos pentru prepararea culorilor şi câteva lămuriri despre vârsta, îmbrăcămintea, viaţa şi însuşirile fiecărui sfânt”. Dar faima sosea înaintea lui. Pentru trei ani, Grigorescu uită de gândul Parisului (unde voise să plece, dar fusese respins din lipsa de studii) şi lucrează frenetic la biserica Sfinţii Voievozi. Spre 1861, la finalul superbului capitol Agapia, i se spune „sfântul Nicu”, nu „meşterul Nicu”.
La intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris. Avea douăzeci şi trei de ani şi dornic să înveţe şi să arate ce ştie. Intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conştient de propriile-i lacune în formaţia artistică, va studia în primul rând desenul şi compoziţia. Se afirmă la un concurs de profil (cu subiectul „Pictaţi un arbore”) şi se alătură în satul Barbizon unei pleiade entuziaste de pictori: Troyon, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny şi Courbet. Lucrează neîncetat ziua, le ascultă înfrigurat sfaturile seară.
„Natura-i frumoasă peste tot, dar parcă una e ţara mea”, le-a spus fiul de ţăran simplu. Se îndrăgosteşte de fiica lui Millet, dar va fi doar o adiere. În 1864 se întoarce acasă şi-şi pregăteşte prima expoziţie. A fost un mare succes. Ţărăncile sale simple, curate, zâmbitoare şi carele cu boi devin pasiunile prin care-şi dedică sufletul vieţii molcome ţărăneşti. Peste şaizeci de pânze sunt dedicate celebrilor săi boi, aliatul neobosit al plugarului sărac, un simbol al forţei domesticite. Influenţat de mediul artistic de la Barbizon, Grigorescu este preocupat de însuşirea unor modalităţi novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura „en plein-air”, ce pregăteşte apropiata afirmare a impresioniştilor.
„Sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora c-o bucăţică de cărbune, şi toate tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei flori de inişor dacă nu-l ai în suflet.” În cadrul „Expoziţiei Universale” de la Paris (1867), participă cu şapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul „Tânără ţigancă”, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, participă la „Expoziţiile artiştilor în viaţă” şi la cele organizate de „Societatea Amicilor Bellelor-Arte”. În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia şi la Viena. Devine şi pictor de front realizând la faţa locului în luptele de la Griviţa şi Rahova desene şi schiţe, ce vor sta la baza unor compoziţii. „Atacul de la Smârdan” impresionează pe toată lumea. „Soldaţii noştri sunt nişte bravi şi zău c-am avut poftă să viu să-i desenez aci, în această baie de foc. […] S-ar putea întâmpla să rămână ceva din opera mea care să amintească mai târziu lumii întregi că soldatul român n-a crâcnit în faţa gloanţelor, după cum n-a crâcnit nici în faţa mămăligii”.
Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franţa, fie în Bretagne la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Din 1890 se stabileşte la Câmpina şi se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârşită variaţie a motivului, pictează portrete de ţărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de ţară şi numeroase peisaje cu specific românesc. Deschide mai multe expoziţii personale la Ateneul Român între anii 1891 şi 1904. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române. Umblă prin ţară însetat de temele sale rurale şi aducând omagii eterne oamenilor simpli, portului ţărănesc şi vieţii de fiecare zi. Din opera lui răzbate plăcerea de a fi român şi liniştea sufletească a artistului împlinit, care nu a uitat nici o clipă de unde a plecat. Nicolae Grigorescu se stinge din viaţă la 21 iulie 1907 la Câmpina, acolo unde „boul Ghiocel venea singur dimineaţă, la pozat”, cum duios ne povesteşte Vlahuţă despre „sfântul Nicu”. În atelier, pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, „Întoarcerea de la bâlci”.
„Floarea trebuie să fie plăpândă, nu fragilă. Şi umedă şi curată, moale, proaspăt colorată, să-şi păstreze pe pânză şi lumină, şi seva. Şi asta nu se face numai cu vopselele din tub”.
Sursa: https://www.facebook.com/Români
Sursa: Redacția „e-Bibliotheca septentrionalis”
Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare – ROMÂNIA
