Nicolae Steinhardt – monahul de la Rohia (1912-1989)

30 martie – a murit eseistul și criticul literar Nicolae Steinhardt (1989)

Deși a făcut studii în domeniul dreptului și a obținut și un doctorat în același domeniu, în anul 1940 a fost exclus din barou din motive rasiale, fiind evreu. A legat o profundă prietenie cu exilații Constantin Noica și Alexandru Paleologu din cauza căreia cei trei, dar și alții din cercul lor au ajuns la închisoare. Ultimul reținut a fost Nicolae Steinhardt, la 4 ianuarie 1960, deoarece nu a acceptat să fie martor al acuzării în acel proces contra prietenilor săi. În detenție l-a cunoscut pe monahul basarabean Mina Dobzeu, care l-a botezat sumar în celulă. A primit „taina desăvârșitoare a botezului” după ce a ieșit din detenție. În anul 1967 a primit și certificatul de ortodoxie. Botezul a însemnat pentru Steinhardt descoperirea identității pe care a trăit-o cu asumare și bucurie. Au urmat mai multe încercări de stabilire la o mănăstire: la Huși a fost refuzat, la Cozia a refuzat el. Prin intermediul lui Constantin Noica ajunge la Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia, unde a fost întâmpinat cu multă căldură de starețul, de atunci, Serafim Man. Timp de șapte ani a frecventat, tot mai des, această mănăstire, unde avea sarcina să organizeze biblioteca. La 16 august 1980 a fost tuns în monahism, la Rohia, devenind „monahul Nicolae”. Viața zbuciumată, dar încărcată de spiritualitate și bogată în scrieri, dar, mai ales, bolile de care suferea l-au răpus. În data de 2 aprilie 1989 a fost înmormântat, așa cum a dorit, în micul cimitir al Mănăstirii Rohia. (n. 1912). (Calendarul cultural BJPD)

***

100 de ani de la Marea Unire. 100 de personalități maramureșene care au făcut istorie.

NICOLAE STEINHARDT

de Florian ROATIȘ

Viitorul monah Nicolae de la Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia, s-a născut la 29 iulie 1912, la București, pe numele adevărat, dar puțin cunoscut, Nicu-Aureliu Steinhardt¹. Tatăl său, Oscar-Saia (n. 1877), inginer, absolvent al Politehnicii din Zürich, era director al Fabricii de Cherestea „Sylva” din comuna Pantelimon, aparținătoare de Capitală, iar mama, Antoinette (n. 1885), era casnică. Își petrece copilăria în comuna „cu nume de sfânt și de tâlhar” – după expresia sa² – fermecat de dangătul clopotelor bisericii „Capra”.

Urmează clasele primare la Școala „Clemența” din București (astăzi „Tudor Arghezi”), dar și în particular, în perioada 1919-1922. Își va aminti mereu cu recunoștință de doamna de Branszky, care l-a învățat limbile franceză și germană și i-a „impus” spre lectură o lungă și elevată listă de autori.

În 1922 devine elev la Liceul „Spiru Haret”, unde îi are colegi de clasă pe Alexandru Ciorănescu și Rafael Cristescu, iar în clasele superioare pe Mircea Eliade, Arșavir Acterian și Constantin Noica³. Dintre profesori, își va aminti cu nostalgie de Vasile V. Haneș, Iosif Frollo, G. Marinescu și, mai ales, de D. Ioanițescu, „un dascăl osebit”, care preda filosofia, istoria și geografia, fiind „pentru cursul secundar ceea ce Nae Ionescu a însemnat pentru lumea universitară”.

Debutează în revista „Vlăstarul” a Liceului „Spiru Haret”, în noiembrie 1928 – aflat în ultimul an de liceu – cu articolul Castele în Spania. Va mai publica aici, pe parcursul aceluiași an școlar, șase articole.

În 1929 trece examenul de bacalaureat cu media 9⁰⁰, ca și Alexandru Ciorănescu, fiind primii din cei 83 candidați reușiți. La subiectul primit la limba și literatura română, „Mari îndrumători din punct de vedere critic ai culturii române” a scris cu entuziasm despre E. Lovinescu, iar din toamnă va participa la ședințele Cenaclului „Sburătorul” al marelui critic.

Urmează cursurile Facultății de Drept la Universitatea din București, după ce a oscilat „între Facultatea de Litere și Facultatea de Chimie”, luându-și licența cu 5 bile albe (magna cum laude) în iulie 19324.

În toamna anului 1934, după satisfacerea stagiului militar, colaborează la efemera Revista burgheză (șapte numere) și debutează editorial cu volumul de parodii În genul… tinerilor, semnat Antisthius. Volumul a fost întâmpinat cu condescendență, căci cei parodiați tocmai se afirmau, iar Cioran și Noica luaseră în acel an Premiul Scriitorilor Tineri, acordat de Fundațiile Regale. […]

La 28 august 1940 este „radiat” din barou din motive rasiale și va presta diferite munci. În anul 1942 îi moare, de cancer, mama, la vârsta de 58 de ani, iar șase ani mai târziu și fratele, tot de cancer. Rămâne cu tatăl său bătrân și vor suporta privațiunile războiului.

La sfârșitul conflagrației, Steinhardt începe să publice susținut în Tribuna poporului, Victoria și Universul literar, dar cea mai de durată și mai rodnică este colaborarea sa la Revista Fundațiilor Regale cu 70 de texte, până în 1947.

Odată cu instalarea comuniștilor la putere, este epurat a doua oară din barou.

În 1954 ia legătura, prin Beatrice Strelisker, cu Constantin Noica, aflat la Câmpulung Muscel din 1949, cu domiciliul forțat. Aici îl întâlnește și pe Alexandru Paleologu, trăind din 1950 incognito, cu numele de Ion Crăifăleanu. Își trimit scrisori, discutând conținutul cărților proiectate de Noica (despre Goethe și Hegel), se vor întâlni la București, iar Steinhardt va face o singură vizită la Câmpulung, la casa zisă „cu iederă”. Suficient ca între Steinhardt și cei doi exilați să se nască o solidă și emoționantă prietenie, din cauza căreia cei trei, ca și alții din cercul lor, vor ajunge la închisoare.

Primul este arestat Constantin Noica, în 11 decembrie 1958, și apoi, pe parcurs, încă 22 de intelectuali considerați „indezirabili” de către regim, printre care Sergiu Al-George, Arșavir Acterian, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu etc., care vor constitui lotul Noica-Pillat, ultimul reținut fiind N. Steinhardt (4 ianuarie 1960), care nu a acceptat să fie martor al acuzării în acel proces contra prietenilor săi. În ordonanța de punere sub învinuire din 8 ianuarie 1960, primul delict de care este învinuit Steinhardt e acela de a fi colaborat cu Noica la scrierea cărții Povestiri despre Hegel, la care s-a adăugat vina de a fi „răspândit” cărțile fugarilor Eliade (La foret interdite) și Cioran (La tentation d’exister).

După două luni de anchetă – cu nu puține interogatorii brutale – se pronunță, la 1 martie 1960, sentința pentru întregul lot. Steinhardt este condamnat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani de degradare civică și confiscarea averii personale pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinei sociale”.

La 15 martie 1960, după o scurtă catehizare, este botezat în celula 18 de la Jilava, de către monahul basarabean Mina Dobzeu. […]

Este eliberat, urmare a grațierii pușcăriașilor politici, printre ultimii din lotul său, de la Gherla, în 3 august 1964. […]

Botezul a însemnat pentru Steinhardt o descoperire a unei identități pe care acesta o va trăi cu fervoare și nedisimulată bucurie. Dar mutația ontologică operată de dimensiunea religioasă în ființa sa nu era terminată. Cel care afirmase încă din tinerețe, luminat de eșecul neintegrării în iudaism, că „la religie ajungi prin credință și practică”⁹ – cultul fiind indispensabil credinței -, va dori să meargă și mai departe pe calea mistică. Prudent la început, întrucât trăia încă tatăl său, ferm după moartea acestuia, în 1967, Steinhardt își va căuta locul într-o mănăstire. […]

În toamna anului 1973, C. Noica l-a cunoscut la Cluj-Napoca pe Episcopul vicar Justinian Chira, fost stareț timp de 30 de ani al Mănăstirii „Sfânta Ana” din Rohia. Cum filosoful vizitase mănăstirea Rohia în anul anterior¹¹, îi solicită ierarhului primirea lui N. Steinhardt în acel mic și liniștit locaș, considerându-l potrivit pentru prietenul său. Astfel că în noiembrie, se deplasează, însoțit de Iordan Chimet, la Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia, de lângă Târgu-Lăpuș, Maramureș, unde este întâmpinat cu multă bunăvoință de către părintele Serafim Man, noul stareț, fiind – în cele trei zile cât a stat acolo – fermecat și cucerit „fără zăbavă și rezerve” de loc și de oameni.

Va reveni de mai multe ori pe an în sihăstria maramureșeană – pentru câteva zile sau săptămâni – timp de șapte ani, atras tot mai mult de farmecul și dulceața ortodoxiei, dar și de oamenii locului, despre care va scrie cu multă empatie și dragoste. Avea ca principală îndeletnicire fișarea cărților și organizarea bibliotecii mănăstirii, sarcină mai mult decât plăcută insațiabilului cititor care era N. Steinhardt. […]

La 16 august 1980 este tuns în monahism de către starețul Mănăstirii „Sfânta Ana” din Rohia, Serafim Man, împreună cu părinții Antonie Perța, Nicolae Leșe și Emanuel Rus. Inimosul și delicatul arhimandrit Serafim Man, bolnav fiind, venise din spital de la Cluj pentru a-și îndeplini promisiunea făcută lui Steinhardt cu un an înainte. Călugărirea s-a făcut noaptea, târziu, pentru a nu prinde de veste Securitatea, iar aprobarea Arhiepiscopului Teofil Herineanu s-a primit ulterior. […]

Ajuns călugăr, Steinhardt primește de la episcopul Justinian Chira „dezlegarea”, ca și imboldul, de a continua să scrie articole pentru diferite reviste. Este acceptat, mai ales, de revistele din Ardeal – „Steaua”, „Tribuna”, „Vatra”, „Astra”, „Familia” – și la „Viața românească”, dar găsește înțelegere și la „Secolul 20”, „Cronica” și „Convorbiri literare”, ba chiar și la „Ramuri” (Craiova). Nu evită nici revistele studențești, „Echinocțiu” (Cluj-Napoca), „Amfiteatru” (București), „Dialog” și, mai ales, „Opinia studențească” din Iași, unde i se publică opt texte. Mai mult, ierarhii săi, oameni cu o mare deschidere spre carte, îi îngăduie să participe la festivaluri și simpozioane literare la Sebeș, Dej, Beclean, Bistrița, fiind întotdeauna o adevărată revelație pentru mai tinerii săi confrați. […]

După moartea sa a devenit mult mai cunoscut, evocat și discutat în lumea culturală românească – și nu numai -, îndeosebi prin publicarea în zece ediții în țară și șapte în străinătate, în tiraje impresionante, a capodoperei sale Jurnalul fericirii. Forța de impact a acestei cărți a uimit, provocând indenegabile satisfacții spirituale cititorilor de orice formație intelectuală, generând, însă, și unele – puține, desigur – invidii și critici. […]

Pe crucea mormântului pregătit la Rohia ar fi vrut să scrie: „N. St., monah maramureșean”, dar i s-a părut că sună prea „stendhalian”, așa că a optat pentru „Monahul Nicolae”, considerând că este suficient: „Pentru un «misfit», un ratat ca mine – îi mărturisește lui Noica – e destul. Oricum, va rămâne pentru mine consolarea identificării cu un pământ cum nu se poate mai românesc. Trag nădejde că mă va primi: tu mi l-ai găsit, mi l-ai arătat. De nu mi-a fost dată devenirea românească întru ființă, măcar să am parte de una întru moarte”³⁴.

Note de subsol:

¹ Prenumele său apare greșit chiar în actele oficiale. Astfel, pe diploma sa de bacalaureat apare prima corectură: scris Steinhardt O. Aurel, este corectat Steinhardt O. Nicolae-Aurel. Pe sentința de condamnare emisă la 1 martie 1960 este scris Steinhardt O. Nicu-Aurelian. Și astăzi prenumele său rar este scris corect. Din păcate, nu este singura imprecizie din biografia lui N. Steinhardt.

² Aluzie la vestitul haiduc de la începutul secolului XX, Pantelimon din Răucești, județul Neamț, popularizat de presa din București, despre care Mihai Stoian a publicat, în 1968, cartea Reabilitarea unui haiduc, reeditată în 2016.

³ Între colegii de liceu sânt enumerați, greșit, chiar în teze de doctorat, și Alexandru Paleologu, născut în 1919 sau Dinu Pillat (n. 1922)! Or, Steinhardt a absolvit liceul în 1929, când aceștia erau în școala primară. Că ulterior au devenit prieteni, e altă poveste.

⁹ Vezi N. Steinhardt, Em. Neuman, Eseu despre o concepție catolică asupra iudaismului. Iluzii și realități evreiești, Mănăstirea Rohia/Polirom, Iași, 2011, p. 41.

¹¹ Vezi Constantin Noica, Jurnal de idei, Editura Humanitas, București, 1990, p. 155. La 1.X.1972 notează: „Plimbare cu părintele Serafim. Natura e admirabilă, arhitectura lamentabilă”.

³³ N. Steinhardt, O scrisoare către Constantin Noica, în „Dilemateca”, București, nr. 1, mai 2006, p. 70.