Știri
Îndoliată familie! Întristați ascultători!
Nu știu dacă mi se cuvine mie onoarea de a rosti un scurt omagiu pentru profesorul și istoricul Ilie Gherheș, acum la ceasul despărțirii sale de cei dragi, dar dacă așa au hotărât cei apropiați ai ilustrului dispărut, mă supun și încerc să cuprind în cuvinte alese Omul care a fost până mai ieri lângă noi și care acum își așteaptă binecuvântarea obștescului său sfârșit.
Ce poate fi mai mult pe lumea asta decât să cauți în viață zidirea unui bun renume printre oameni, învățându-i și cultivându-i cognologic și cognotropic, dar în linia Binelui, Adevărului și Frumosului; și apoi, dacă e cu putință, să-ți rostuiești și un bun nume în cărțile cerurilor, acolo unde toți muritorii ajungem să dăm socoteală pentru faptele noastre.
Sunt unul dintre cei puțini care l-am cunoscut mai de demult, suficient și eficient, pe copilul deștept și silitor care era pe atunci Ilie Gherheș, în vara anului 1978, într-o tabără la Mănăstirea vâlceană Bistrița-Costești, și episodul celor două săptămâni, noi doi l-am evocat ulterior ca fiind un exercițiu autentic de însoțire în ucenicire, care apoi ne-a unit într-atâta încât ulterior elevul excelent și-a ales în chip eminent direcționalul de viață. Iar acesta a fost salvator pentru felul în care crescuse Ilie încă de mic într-un sat cu mari poveri de istorii, în care a crescut chiar cel mai mare istoric al Maramureșului – Alexandru Filipașcu de Dolha și Petrova.
Student apoi la Istorie, la București, cu dascăli celebri deveniți mentori ai domeniului, iar ulterior lucrător în instituții de profil la Sighetu Marmației, Baia Mare și Suceava – linia era deja trasată majuscular și numele său prinsese loc în viitoare bibliografii. Muzeul Maramureșului − Arhivele Naționale − Universitatea „Vasile Goldiș” − Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară sunt repere majore într-un destin care l-a străluminat să fie bun dascăl și excelent povestaș și condeier. Articolele sale de popularizare a istoriei naționale, indiferent cum sunt apreciate de alții, alături de cărțile sale, sunt adevărate lecții de cunoaștere, umanism și patriotism, incinte de vibrații reale, ce întăresc ființa și mobilizează înțelegerea și cutezanța. Harul practic, descoperit încă din școala generală de profesorul său, Ion Petrovai, și cultivat apoi meticulos la Liceul Pedagogic din Sighetu Marmației, l-a ajutat mereu în opera de însoțire a relatării faptelor istorice cu cele mai frumoase și sfinte sintagme românești, expresii de iconografie lingvistică, metodă care la cei ce o stăpânesc aduce o sporire a receptivității publice la lectură.
Mi-a fost și mie și v-a fost și vouă drag pentru felul său de a cultiva apropierile, chiar putem spune că prin cetățile noastre el a avut această calitate rară. A avut chiar virtutea de a trezi și întreține prieteniile, devenite unele în timp chiar istorii personale. Știind că voi lua cuvântul astăzi, la această dureroasă despărțire, unii prieteni mi-au mărturisit că voi avea obligația să spun ceva și despre relația lor cu profesorul Ilie Gherheș. O fac cu plăcerea că prin asta îl omagiez pe cel care își întreținea lanțul prieteniilor cu perseverență! Consătenii săi petroveni, sighetenii săi mult iubiți, colegii din Muzeul de Etnografie, din instituțiile celelalte pe unde viața l-a purtat, studenții săi, profesorii săi, istoricii mari pe care i-a cunoscut și cu care s-a însoțit în lucrare…
Nu-i așa, doamnă doctor Monica Mare, director al Muzeului Județean de Etnografie și colegii din această instituție ce se dăruiește plenar și care l-au ținut pe Ilie Gherheș ca pe un magistru de câte ori excelența instituțională dădea examene publice? Domnule dr. Viorel Rusu de la Muzeul de Istorie, colegilor istorici din societatea pe care, la sugestia profesorului universitar Ioan Scurtu a inițiat-o și condus-o în Maramureș? Nu-i așa, mă adresez retoric și celor ce mai sunt, dar și celor ce s-au dus în eternități luminătoare, membri ai Comisiei Județene de Heraldică și Sigilografie? Nu-i așa, îi întreb pe Academicienii Ioan Aurel Pop, Emil Burzo, Ioan Bolovan, pe gazetarii de la „Gazeta de Maramureș”, unde a scris masiv și persuasiv? Nu-i așa, domnule inspector școlar general Mihai Pop și domnule inspector școlar general adjunct Dr. Dan Filip, domnule conf. univ. dr. Ștefan Vișovan de la „Familia Română”, domnilor din conducerea revistei „Dacia Nemuritoare” de la București?
Din ce rațiuni profunde a scris ieri, dar și în alte ocazii faste, atât de frumos mângâietor Gheorghe Pârja despre „Istoria lui Ilie Gherheș”, dacă nu din acea axiologie intimă, care nu se lasă înșelată atunci când ne simțim contemporani nu doar cu un om de valoare, ci cu însăși Valoarea în expresia ei ființială?…
După ce și-a luat doctoratul la Iași cu o strălucitoare teză despre una dintre cele mai dureroase perioade ale Maramureșului Voievodal, am sărit urgent în întâmpinarea lui Ilie Gherheș și i-am tipărit lucrarea la Biblioteca Județeană, iar prin gestul meu i-am mulțumit pentru toată dragostea ce mereu mi-o purta în toate lumile prin care peregrina.
Ce dascăl a fost, știu din experiența directă a începuturilor, căci am întemeiat cu ajutorul rectorului Aurel Ardelean Filiala Goldiș și am fost primul ei decan, dar mai ales din relatările celor ce acolo îi erau colegi: Dorel Cherecheș (fie iertat domnul prorector), Găvrilă Ardelean (fie iertat domnul prorector), Viorel Pop (fie felicitat domnul prorector), Nicolae Iuga (fie gratulat domnul profesor) și ceilalți pe care-i fascina mereu cu relatări noi, cu informații inedite.
Oare a mai fost în ultimii douăzeci de ani un istoric atât de fericit ca Ilie Gherheș, care a avut ocazia să-l asiste științific pe dr. Ioan Botoș (te salut, domnule președinte al Asociației Dacia din Transcarpatia, Ucraina!), în bătălia sa dusă cu scopul ca românii de aici să fie recunoscuți de Guvernul României ca făcând parte din România Mare. Căci Conferința de Pace de la Paris, care a fericit toate celelalte teritorii românești ce au hotărât să se unească cu Țara, a lăsat pe din afară Maramureșul Românesc din dreapta Tisei!
O viață clădită din adevărate decupaje istorice, dar și o viață care zi de zi intra în istorie și devenea istorie. Un istoric ce și-a edificat în operă chiar destinul său, făcându-și datoria profesională și vocațională. Istorie recentă, istorie vie, istorie lucrătoare! Nu-i așa, domnilor aici de față, urmași ai nobilimii maramureșene − Asociația „Bogdan-Dragoș”, care, cu ajutorul academicienilor Ionel Valentin Vlad, Alexandru Surdu și Emil Burzo, ați crescut faima Maramureșului ca-n vremurile legendare? Mă bucur că vă văd aici, îmi aduc aminte de manifestările voastre elitiste, cu adevărat istorice, la Săliștea de Sus, Dragomirești, Giulești, Petrova, Sighet și-n celelalte alese locuri de popas sufletesc. Iar Ilie Gherheș n-a lipsit de la întrunirile voastre niciodată!
Cred cu tărie că nici de aici înainte nu va lipsi… spiritul său! Îl veți duce voi și îl va duce cu credință de misionar soția Cristina Gherheș, care, îndrăgostindu-se de Ilie, s-a îndrăgostit de noi toți și este astăzi o marmațiană veritabilă, cum ar zice domnul Academician Alexandru Surdu.
Nu v-am putut cuprinde, evident, în acest panegeric, pe toți care ați fi meritat. Iertați scurtimea brațelor mele și neputința de a opri timpul în loc, măcar cât să-i mai luminăm prin vorbe de bine ilustrului istoric începutul de cărare spre eternitate. Dar Marele Timp, pentru noi cei vii încă, nu ne oprește să reverberăm sub semnul datoriei, să vibrăm emoțional, să povestim, să istorisim mai departe, cât mai departe, că am fost contemporani cu un adevărat om-misiune, care a scăpat parțial de moarte pentru că faptele sale merg înainte, prin cei cu care a lucrat împreună, la Muzeu, la Bibliotecă, la Arhive, la Universitatea Goldiș, la Universitatea de Nord, la toate celelalte universități populare, cum numea generos Nicolae Iorga reuniunile în care istoria își juca rolul și istoricii mandatul de viață.
Iar la final – final, precum odinioară ziaristul și Academicianul Valeriu Braniște, la mormântul lui George Pop de Băsești, zic și eu, „fie-i memoria binecuvântată… din genunche în genunche!”. Căci dacă vom fi mai mulți cei care vom reveni în acest cimitir în viitor, nu doar familia sa, ne vom pleca și genunchii și tâmpla, spre bună rememorare a robului lui Dumnezeu Ilie Profesorul, cel ce ne-a fost bun contemporan, de folos public și de bună și sănătoasă memorie!
Teodor Ardelean
Sursă foto: Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului – Facebook
