Un bun bibliotecar – biblioteconomie vs. cultură generală

de Ioana DRAGOTĂ

Disputele bibliotecarilor. Revine obsesiv în discursul bibliotecarilor – probabil şi ca ecou al unor frustrări generate de percepţia socială şi de statut – aplecarea reflexivă asupra profesiei, marcată uneori de tendinţe de idealizare compensatorii. Probleme ca: menirea, valoarea muncii, profilul psihologic şi cerinţele profesionale se pun cu mai multă acuitate în contextul modificărilor accelerate ale mediului informaţional. Mai mult, oferita de servicii şi scopurile bibliotecilor, în special ale celor publice, sunt într-un continuu proces de diversificare, bibliotecile publice fiind chemate să se implice activ în viaţa comunităţilor cărora le aparţin.

Pus în faţa amplificării continue a cerinţelor unor noi generaţii de cititori şi, implicit, în faţa unor solicitări ce depăşesc cadrele tradiţionale, portretul bibliotecarului pare să fie într-o continuă schimbare, suprapunându-se tot mai puţin celui clasic. Se creează astfel un teren propice pentru dezbateri aprinse legate de profesie.

Însă disputele nu ating doar autopercepţia şi raportarea la exterior, ci şi percepţia reciprocă dintre diferite tipuri de biblioteci sau chiar între servicii diferite din cadrul aceleiaşi biblioteci, generând discuţii legate de importanţa sau solicitările inegale pe care le presupun, cu atât mai mult cu cât, încadrarea de „bibliotecar” cuprinde o gamă largă de activităţi, de la achiziţii şi prelucrare până la ludotecă şi centre de informare documentară, fără diferenţe salariale semnificative.

În ceea ce priveşte diferenţierea posturilor după criteriul importanţei, problemă pe care, trebuie să recunosc, mi-am pus-o la rândul meu, cred că am găsit un răspuns „solomonic”: fără nici una dintre faţetele muncii de bibliotecar nu se poate, ele fiind legate într-un lanţ care nu se susţine decât prin integritatea fiecăreia dintre verigile sale în parte. Mergând mai în profunzime, intervine comparaţia între prestaţiile bibliotecarilor încadraţi pe posturi similare, prestaţii de multe ori inegale, în absenţa unor modalităţi concrete şi eficiente de a cuantifica şi recompensa performanţa profesională.

Bibliotecari sau mai puţin bibliotecari. Am avut ocazia să cunosc, de-a lungul timpului, diferite tipuri de bibliotecari. Sunt câţiva care mi-au marcat traseul profesional, adevărate modele. Dar au fost şi alţii, din păcate, cu care am considerat că nu împart acelaşi spaţiu profesional. Şi atunci, ce elemente fac diferenţa între un bibliotecar performant şi unul neperformant? Şi care sunt calităţile unui bun bibliotecar? Sunt întrebări care s-au pus cu pregnanţă în anii ’90, când am fost martori involuntari ai unei fluctuaţii de personal fără precedent. Şi nu au fost întrebări retorice, ci născute din necesitatea de a găsi metode eficiente de selectare a celor care doreau – în atmosfera de reconversie profesională generală, de adaptare la o nouă realitate şi de găsire a strategiilor de supravieţuire – să se angajeze la bibliotecă.

Am văzut oameni cu vechime în profesie părăsind biblioteca pentru o altă activitate, am văzut oameni angajându-se la bibliotecă, dar renunţând după scurte perioade. Şi mai sunt cei care au venit şi au rămas, adaptându-se mai uşor sau mai greu, mai repede sau mai încet, pe deplin sau parţial la rigorile profesiei.

Câteva prejudecăţi. În ceea ce priveşte pregătirea profesională necesară, am întâlnit prejudecata că un bun bibliotecar trebuie să fie de formaţie filolog (susţinută de alte prejudecăţi, puerile uneori: aceea că biblioteca înseamnă colecţie de literatură beletristică şi că lectura este apanajul profesorilor de literatură). Dar biblioteca publică are colecţii enciclopedice, iar cultura generală este, aşa cum spune Eugen Ionescu, o aventură pe cont propriu. Mi se pare relevant, în acest sens, că la baza celor două mari direcţii în clasificarea cunoştinţelor umane stau ideile a doi mari matematicieni: André Marie Ampère (pentru sistemele zecimale) şi Shiyali Ramamrita Ranganathan (pentru cele faţetate).

Filosoful, matematicianul şi bibliotecarul Gottfried Wilhelm Leibniz a fost pasionat de ideea găsirii limbii ideale, ceea ce ar fi dus, pe cale de consecinţă, la organizarea tematică perfectă a unei biblioteci. Prejudecata filologică a fost întreţinută şi de arondarea învăţământului superior biblioteconomic la facultăţile de litere sau de istorie.

Următorul anunţ din pagina web a Facultatăţii de Litere, Istorie şi Teologie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara repune lucrurile într-un cadru firesc: „Din anul universitar 2007-2008, Secţia de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării se mută în cadrul Catedrei de Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării”,  (http://www.litere.uvt.ro/biblioteconomie.htm); la Chişinău, Biblioteconomia şi Asistenţa Informaţională sunt secţii ale Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, interesantă abordare, nu-i aşa?

Biblioteconomia – singura cale? Este absolvirea unei unităţi de învăţământ biblioteconomic o garanţie pentru performanţa profesională? Cu siguranţă că reprezintă un start mai bun, dar mă feresc să dau un răspuns. Deci care sunt calităţile unui bun bibliotecar? De la ce trebuie să porneşti? Din păcate ideea de „uomo universale” şi-a încheiat existenţa spectaculoasă odată cu Renaşterea, care a făcut-o posibilă şi i-a dat strălucire.

Las la o parte şi faptul că trebuie puţină „îndemânare”, pentru că nu pot să o definesc decât ca pe o însumare de alte calităţi despre care voi vorbi în cele ce urmează – însumare în urma căreia întregul rezultat e, totuşi, mai mult decât suma părţilor componente. Un acel „ceva” care asigură compatibilitatea cu profesia, aşa cum trebuie ureche muzicală pentru a învăţa să cânţi la un instrument. Nu voi vorbi nici despre „talent”, care face diferenţa între meşteşug şi artă şi asigură cele mai înalte performanţe. (Era frumos în Evul mediu când toate meseriile erau numite „arte”, citind cu ochii de acum, parcă cere mai multă străduinţă „arta biblioteconomiei” decât „biblioteconomie” pur şi simplu.)

Întreruperea pentru o perioadă îndelungată a învăţământului biblioteconomic românesc a adus grave prejudicii, cu consecinţe ce se întind până în zilele noastre. Ele sunt resimţite în toate sectoarele de activitate, începând cu învăţământul de profil şi continuând cu insinuarea şi adâncirea diferenţelor de abordare biblioteconomică. Mai mult, s-a putut împământeni ideea că oricine poate deveni bibliotecar, într-un interval scurt de timp, idee ce marchează un start ratat în abordarea temeinică a cunoştinţelor biblioteconomice.

Sigur că este absolut necesară o pregătire biblioteconomică de calitate, pe care cel mai bine o poate asigura învăţământul de profil. Totuşi, trebuie să recunoaştem că, a veni în bibliotecă dintr-un alt sector, poate fi un avantaj. Cu siguranţă că orice clasificator, de exemplu, se bucură de existenţa în bibliotecă a unor colegi specializaţi în varii domenii. Foarte importantă mi se pare a fi aici, în ultimă instanţă, alături de calitatea traseului formării profesionale motivaţia ce stă la baza alegerii profesiei. Am înţeles că, în Statele Unite, de exemplu, pentru a lucra într-o bibliotecă specializată, este nevoie de un masterat în domeniul respectiv, pe lângă pregătirea biblioteconomică.

Premisele unui bun bibliotecar. Asistând, de-a lungul timpului, la formarea câtorva generaţii de bibliotecari, am ajuns, deocamdată, la ideea că punctul de pornire obligatoriu este: o deschidere culturală adecvată, cunoaşterea, din experienţă proprie, a nevoii de carte (informaţie) şi disponibilitatea de a ajuta. Celelalte lucruri se pot învăţa.

Ce spun angajatorii. Contrazicând concluziile la care am ajuns pe căi empirice, concursurile pentru ocuparea posturilor de bibliotecar pun, totuşi, accentul pe cunoştinţele de biblioteconomie (deşi, în general, nu am observat să existe preferinţe explicite pentru absolvenţii învăţământului de profil). Ce ne spune un astfel de test despre profilul candidatului? Nu prea multe, pentru că se adresează mai cu seamă memoriei. Fără a nega importanţa unei bune memorii, cred că ar fi binevenită amplificarea testării culturii generale şi cunoaşterea imaginii pe care o au candidaţii despre activitatea de bibliotecă. Nici testarea psihologică nu este lipsită de interes, fiind vorba de funcţionari publici. Evidenţierea unor calităţi ca: mobilitatea gândirii, empatia, abilităţile de comunicare, rezistenţa la stres ar putea nuanţa alegerea candidatului optim.

Bibliotecarul tehnicist. Teoretic, cel mai devreme poţi să te angajezi într-o bibliotecă după absolvirea liceului, ca bibliotecar cu studii medii. Deci, cam pe la 19 ani. La această vârstă, bazele culturale sunt puse deja – temeliile pe care construim toată viaţa. De asemenea, se poate presupune stăpânirea unui minim de tehnică a muncii intelectuale. Acesta trebuie să fie startul. În caz contrar, startul este defectuos şi e greu de închipuit că poate fi recuperat vreodată. Fără aceste achiziţii, nici nu văd ce ar putea determina orientarea spre profesia de bibliotecar (în afară de ideea unui loc călduţ în care să „stai” printre cărţi).

Cu toată asimilarea tehnicii de bibliotecă, adaptarea va fi anevoioasă, răspunsurile vor presupune un consum mai mare de timp şi eforturi suplimentare (identificarea familiei de subiecte, de exemplu) sau, în absenţa acestora, vor fi lacunare. Evident, cunoaşterea tehnicilor nu este suficientă – discernământul şi capacitatea de selectare a informaţiilor utile se sprijină pe baze culturale. Altfel, rişti să devii un fel de „Google”. Chiar dacă poate face faţă cu succes anumitor situaţii, în special când cititorul are ţinte precise (autor, titlu cunoscut, de exemplu), acest fel de bibliotecar nu poate fi un interlocutor valabil pentru cititor. Un exemplu concret în care nu te poate ajuta prea mult tehnica de bibliotecă este achiziţia de carte. Pornim de la cunoaşterea nevoilor publicului şi a pieţei cărţii, dar, în cele din urmă, tot trebuie să aplicăm criterii valorice de selecţie.

Bibliotecarul culturii generale. De cealaltă parte, posesorul unui bagaj cultural excepţional poate impresiona în dialog dar, fără cunoaşterea tehnicilor de bibliotecă, degeaba. Servirea utilizatorului poate fi ratată în absenţa abilităţilor de folosire a instrumentelor biblioteconomice. (Aici întotdeauna îmi vine în minte sigiliul cu care se spărgeau nuci în „Prinţ şi cerşetor”). Să nu uităm că regulile biblioteconomice nu sunt legi naturale, imuabile. Sunt pur şi simplu nişte convenţii (perfectibile) care trebuie asimilate ca atare. Ele au rolul liniilor de forţă din câmpul electromagnetic.

Putem să ne bazăm pe memorie? În nici un caz. Nici măcar bibliotecarul comunal care spunea că noaptea, dacă se trezeşte din somn, ştie unde să meargă direct la raft, la fiecare carte în parte. A trecut vremea unei astfel de abordări a bibliotecii, a profesiei de bibliotecar şi a responsabilităţilor pe care acesta le are. Mai mult, bibliotecarul trebuie să fie capabil să-şi construiască instrumente biblioteconomice personalizate, care să le completeze pe cele existente, în funcţie de tendinţe şi solicitări.

Acest al doilea bibliotecar nu se deosebeşte prea mult de un erudit din afara bibliotecii, care ar vrea să găsească, pe cont propriu, informaţiile. Nu zic că nu le va găsi, în cele din urmă (dar descifrând regulile biblioteconomice, ceea ce îi este la îndemână). Pentru că nu la întrebarea „unde este cartea/informaţia?” trebuie el să răspundă, ci la întrebarea „unde au pus bibliotecarii cartea/informaţia?”.

Împăcarea extremelor. Am o vădită preferinţă pentru acest din urmă bibliotecar. Ştiinţa biblioteconomică parcurge în prezent o perioadă de profunde transformări. Însuşirea noilor reguli este accesibilă celui cu orizont cultural adecvat, „eruditului”, pentru că modificările urmează logica internă a evoluţiei cunoaşterii. Pentru cel care se bazează numai pe reguli, procesul adaptării va fi mai dificil. El este pus în situaţia de a înlocui nişte stereotipuri cu altele. În orice sistem, adaptarea lui va fi deficitară, pentru că nu va putea face conexiunile necesare actului căutării. Răspunsurile lui vor fi şchioape, trunchiate, incomplete. Totuşi, concluzia care se impune este că, pentru un bibliotecar deplin, sunt indispensabile ambele componente. În ce compoziţie savantă, ce dozaje şi proporţii, asta nu mai ştiu. Poate depinde şi de natura solicitărilor.

Ultimele retuşuri. Am vorbit mai mult despre startul în meserie. Ce ingrediente mai trebuie adăugate în compoziţie pentru a rezulta bibliotecarul aproape perfect? Cred că şlefuirea, luciul pe care ţi-l dă experienţa. Plusul necesar şi suficient care transformă un bibliotecar debutant într-un bibliotecar matur. Şi nu mă refer la vârstă ci chiar la un minim de experienţă. Să mai adăugăm: dorinţa de a fi util, empatie şi, de ce nu, dăruire.

* Articol publicat în revista Bibliotheca Septentrionalis, publicaţie semestrială a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare, an XVI, nr. 1 (30), 2008, p. 29.

Dă clic pentru a accesa revista_bs_30(2008).pdf