de dr. Teodor ARDELEAN,
Ce minunate şi provocatoare sunt clipele în care simţi că nu-ţi mai sunt suficiente superlativele limbii române. Vrei să vorbeşti sau să scrii despre o persoană absolut deosebită şi constaţi cu surprindere că vocabularul general al limbii este sărac la acest capitol, iar uzanţele de combinare lingvistică reduse. Este şi cazul de faţă. Personalitatea complexă a Profesorului Gheorghe Pop întrece în anvergură, altitudine şi amplitudine toate unităţile convenţionale de măsură axiologice. În consecinţă, devine chiar foarte greu să găseşti „cuvântul” care să exprime „adevărul” pe potriva realităţii! Din acest motiv simplu, panegiricul de faţă va uza de elemente din spectrul de rezonanţă interpersonal. L-am cunoscut întâi din ecourile şi reverberaţiile operei sale de o viaţă, din relatările absolvenţilor Institutului Pedagogic sau Institutului de Învăţământ Superior Baia Mare, care duceau vestea despre lucrarea sa, peste tot unde ajungeau să profeseze. Apoi, personal, în 1979, când am fost angajat la Institut ca director al Clubului studenţesc. Un om împlinit, dar plin de prospeţime în conceperea perspectivelor, activ permanent, însă nu lipsit de profunzimea meditaţiei, sobru pentru a impune linia înălţimilor de atins, dar vesel şi disponibil pentru colegi şi studenţi, probabil cu scopul de a-i proteja de stresul firesc al zilelor, puternic pe poziţiile cheie ale activităţii didactice, dar şi în relaţia cu ministerul sau cu autorităţile locale, plăcut în dialog, fascinant în exerciţiul de conducere… M-a cucerit definitiv, irevocabil şi iremediabil! Dacă valoarea socială a expresiei „Magister dixit” s-ar fi putut împroprietări, Profesorul Gheorghe Pop ar fi devenit cel mai bogat om din nord-vestul României! Şi ce putea fi mai frumos decât să poţi să ai zilnic parte de un astfel de „maestru”! L-am iubit din primele clipe de dialog. Şi o iubire dintre acelea rare, nestăpânite uşor, care se aşează la inimă sub forma unei greutăţi plină de responsabilităţi şi asumări, ca o piatră de moară ce nu se erodează nici în măcinişul vremurilor. Ca să fiu bine înţeles în dragostea mea autentică pentru Profesorul Gheorghe Pop, o să mărturisesc aici câteva situaţii pilduitoare despre „rectorul rectorilor”! Când cercetam, bunăoară, viaţa şi activitatea marelui bărbat al neamului românesc şi Părintelui Naţiei, George Pop de Băseşti, din documentele vremii, spre a-l cunoaşte şi a-i face cunoscută exemplara-i şi istorica-i viaţă, nu mi-l puteam închipui pe Badea George decât cu „chipul şi asemănarea” Domnului Profesor. Când rosteam discursuri publice de analiză contemporană, în care ideea ducea spre „nevoia de personalităţi cardinale” şi-n vremurile noastre (şi, Slavă Domnului, viaţa mi-a dat numeroase astfel de ocazii, între ai mei sau în străinătăţi importante!), îmi sărea din sertarul de memorie al chipurilor aceeaşi imagine standard a Profesorului Gheorghe Pop. Când evocam propria-mi viaţă, nu spre o fragilă laudă de sine, ci mai ales spre a sădi copiilor sau tineretului „nevoia de modele”, pe ideea marilor bărbaţi care mi-au marcat devenirea, în listă, Profesorul Gheorghe Pop stătea alături de academicienii Constantin Daicoviciu, Camil Mureşan, Ştefan Pascu, Mircea Maliţa… Când scriam despre ASTRA, pe filmul lucrurilor remarcabile înfăptuite, mitropolitul Andrei Şaguna, George Bariţiu, Timotei Cipariu, Vasile Goldiş şi alţi bărbaţi cu statură naţională parcă îşi întindeau aripile protectoare şi provocatoare în Lucrarea cea Mare a Limbii Române până spre vremurile noastre, căci în galeria figurilor ilustre ale celei mai ilustre construcţii de suflet a românilor, premergătoare Academiei, dintre contemporani, Profesorul Gheorghe Pop constituie un reper major şi un referenţial esenţial, bun de aşezat în icoana cea tainică a inimii bune. Am fost alături, atât în cele mai faste momente ale Domniei Sale, ca decan, prorector sau rector, cât şi în cele în care, ca un tribut plătit zilelor, a trebuit să cedeze o porţiune de „teren” pentru a nu pierde „bătălia” în ansamblu. Şi am fost amândoi fericiţi, nu doar pentru rezultatele lui sau ale mele, ci mai ales pentru titlurile dobândite de „Alma Mater” băimăreană, pentru studenţii pe care-i îndrumam spre performanţe, pentru colegii care obţineau recunoaşteri oficiale ale muncii în mediul universitar. Pe vremea când era Decan, mă deranja parcă şi faptul că li se spunea şi altora „domnule Decan”, de parcă acest titlu reprezenta o formă de Bene Merenti. Când a ajuns Rector, mi se părea că Institutul e prea mic pentru un om atât de mare şi, ulterior, am aflat că nu doar eu păcătuisem în gândul acesta, ci şi celebrii Alexandru Graur, Gheorghe Bulgăr, Boris Cazacu, Alexandru Rosetti, Ion Coteanu… Când timpul a adunat lucrurile la o altă matcă şi am devenit pentru scurtă vreme „decan” la o altă universitate, Domnul Profesor mi-a stat alături cu toată deschiderea posibilă, fapt ce a determinat conducerea acestei universităţi să-l desemneze Doctor Honoris Causa. Îi datorez mult şi multe. L-am avut şi mentor şi model, şi şef şi coleg, am fost împreună la sute de evenimente culturale. Era cel care dădea tonul aristocraţiei cuvântului, cel ce aducea aerul necesar de mobilitate intelectuală, cel care împăca părţile în discordie, cel care aşeza morala şi acolo unde unii o alungaseră. Cu frazele sale bine accentuate pe idei de forţă, cu glasul său puternic şi bine modulat pentru a specifica sensurile vorbelor de duh, Profesorul Gheorghe Pop s-a impus în toate cercurile intelectuale pe care vremurile i le-au aşezat înainte. Tocmai de aceea am fost determinat să-l citez atât de des, să-l pun în lumină şi să-l valorific. Tocmai de aceea l-am gratulat de multe ori cu titlul de „academician”, pe care şi azi simt că l-ar fi meritat cu prisosinţă. La 90 de ani, figura monumentală a Profesorului Gheorghe Pop ne umple un gol. Acela de a ne putea imagina cât mai aproape de realitate „patriarhii cuvântului ales”. Acela de a putea vedea cum Dumnezeu ni-i oferă pe unii dintre aleşii săi ca repere morale şi culturale, spre a nu ne pierde în hăţişul îmbrâncelilor fără de o cardinalitate precisă. La mulţi ani şi multă sănătate, alături de familia sa aleasă! Şi mulţumirile mele şi ale familiei pentru tot gândul său cel bun, care m-a determinat să-i fiu discipol. Sper că i-am adus suficiente bucurii pentru ca aceste mulţumiri să nu fie goale în conţinut. Iar titlul meu de doctor în litere este pecetea pe relaţia mentor – discipol. Gaudeamus igitur… Să ne bucurăm aşadar, împreună, de destinul fericit al Profesorului Gheorghe Pop!
Sursa: Caiet biobibliografic, Gheorghe Pop – 90 (PDF)
